Prefaţă şi Confesiuni:
Sunt aşezări, demult, ce parcă întradins te-ar aştepta. Acum ca şi atunci, acolo, suntem cuprinşi de-o lumină, ca de-un aer vechi, dar mereu aievea, de cum ţi-ai aduce aminte că odată, cândva, sigur pe acest pământ s-a cunoscut şi fericirea…
În dimineţi sau înserări, în plină zi sau în amurg, oricând şi oriunde, de undeva din îndelungate vremi ori de şi mai departe, de dincolo de lumi, sosesc vedenii ce nasc presimţiri şi ne dau semne, numai de noi ştiute: de tine şi de celălalt…(despre eu şi tu –eu şi celălalt, etc şi pe care eu l-am numit Vladimir). Un fără de timp şi un fără de spaţiu ne învăluie conturul, iar pentru cei din afara noastră părem ca fiind duşi de pe lumea asta, ori nebuni.
Alteori, te năpustesc întâmplări: legate de oameni, locuri, lucruri, sau pur şi simplu aşa, năzăriri întrodoară, fie că te-ai afla în casa ta sau a altuia, singur sau cu altcineva, la drum sau şezând, truditor sau lenevind, flămând sau ghiftuit, în închisoare sau în libertate, în vremi de restrişte sau de linişte şi pace, ele s-au iscat începând de la naştere şi până-n târziul vieţii, au devenit şi ţi s-au întâmplat, ca şi cum te-ar fi căutat anume prin noianul de fiinţe ori vieţi şi care altfel, s-ar fi scurs în firescul lor fără vreun sens pentru tine.
Aceste întâmplării explicabile în parte, inexplicabile altfel prin insolitul şi magia lor, odată petrecute, încep o locuire latentă în ungherele fiinţei tale şi oricât ai încerca să le eviţi, să le uiţi, sau să te eliberezi de obsesia lor povestindu-le, rişti să fi ascultat cu o circumspectă înţelegere şi îngăduinţă, ca o fiinţă părând a fi victimă a propriei tale închipuiri bolnave, ceea ce nu ar fi întru totul ne adevărat – mai puţin aprecierea clinică asupra minţii tale, sau mai şti?
De aici, batjocura şi alte ori, de ce nu, alternativa de a fi privit ca un caz periculos, societăţii mai ales. Resemnat, nu-ţi rămâne decât, cu o voită şi stângace pudoare, să laşi impresia că atât tu, cât şi celălalt, al lăuntrului tău, bateţi câmpii; ceea ce ar fi chiar adevărat, fiindcă, fie iertat, chiar asta înseamnă a străbate câmpii, bine înţeles necunoscute celorlalţi. Mai mult, ajungând la tainiţa greu de pătruns din tine, acolo unde se păstrează lotusul de aur - ca fruct al primei monade din care ai rodit, rostul acestui joc, al acestor întâmplări ce ţi se arată în visurile ce se nasc din somnul cărnii, este răsturnat de Sinele primordial ca în oglinzile unui glob de cristal, tălmăcirea lor fiind anevoioasă şi numai la ananghie băgată în seamă.
Astfel mi-am părut, cu timpul, ca un trecător de-a lungul unui labirint, stăpânit de Amnesis – şarpele albei uitări, ce ne amăgeşte calea - proiectându-mi umbra şi urmând-o ca pe o călăuză menită a căuta în crăpăturile zidului rune şi semne, ceva ca o dovadă, când şi unde vom reîntâlni pe Anamnesis – zeiţa pasăre a reamintirii, care ne va purta mai departe pe calea deveniri noastre, dată din începuturi.
Numai că noi toţi şi fiecare în parte se pare că am fost chemaţi, ori trimişi de Tatăl Cel Viu, aici pe planeta asta albastră aşa cum a botezat-o cândva un prinţ - eu zic şi devoratoare - ca îmblânzitori şi iubitori; mai întâi ai animalui pe care-l locuim şi apoi a celorlalte...Numai că în răstimp furaţi de bucurii şi fericiri uşoare dar lumeşti, uităm că suntem doar trecători pe aici, nişte bieţi saci cu nisip din care ne scurgem până la ieşirea din labirint, crezând că lăsăm în urma noastră calea de urmat pentru cei care vor venii, căci suntem supuşi ai aceluiaşi principiu Divin: de a ne răstigni ca oameni, spre gloria lumii, sau distrugerea ei.
Totuşi, rămâne de aflat cine are parte de glorie, şi cine de distrugere: Tu, sau Celălalt? Eu, sau Vladimir?…Fiindcă ieşirea din labirint este aceiaşi, una singură şi numai calea, pentru fiecare, este alta.
Mi se întâmplă, din totdeauna, la schimbări de anotimp, să am nevralgii cumplite, aproape în tot corpul, plus o colită vegetativă - nevrotică. Nu ştiu dacă m-am născut cu ele, ceea ce ştiu însă sigur este că mai târziu, cu timpul, cu toată robusteţea bunului meu trup, datorită loviturilor încasate – mai ales la cap, datorită închisorii, lagărului de muncă forţată… în fine, n-are rost să mă mai lamentez, dar cu timpul s-au am mai adăugat: o sinuzită cronică şi-o violentă rinită alergică care îmi obturează respiraţia şi aşa dificilă datorită plămânilor şubreziţi. Toate astea, mai ales primăvara, îmi dau senzaţia că trăiesc o degradare biologică vecină cu moartea şi mă lasă abandonat unei sfâşierii delirante, aproape de leşin.
Odată cu petrecerea anotimpului, îmi doresc despărţirea de lume. Dar, ca în atâtea dăţi, „Reamintirea”, pasărea născută din visul meu intens şi dureros şi în interiorul căreia mă aflu, vâslind ca şi acum deasupra imaculatei foi, m-a salvat de la moartea cea fără de trup – a duhuli, purtându-mă în fără de spaţiu şi timp, înapoi, către ţinutul închipuitelor mele adevăruri, la obârşii: în ţara celor „Pi” ( a celor fericiţi ), în „Ivoria”, aşa cum aveam să numesc locurile acelea, după ce le-am descoperit, sau le-am inventat? Nu mai ştiu, ştiu doar că le-am cunoscut şi existenţa lor pentru mine a fost, este şi va fi pentru totdeauna reală…
