Coşmarul

Unui Viitor Luminos.

Ludicul şi carnavalescul sunt adăugiri „festive”

la simpla noastră existenţă: „A fi? Sau: A exista?!

Ca deobicei m-am trezit tîrziu, numai că de data asta prea de dimineaţă pentru mine, la ora 9..? şi prea brusc. O presimţire părea că se lasă în capul meu greu, deşi nu băusem nimic cu o seară înainte; apoi ridicându-mă din pat ceva fizic de data asta, încerca să mă împingă de la spate, aşa cum sunt înboldite animalele trântore sau îndărătnice, dar părea că mă împinge cu aer, cu lumină, cu totul; mi-am dat seama de asta cînd ma-am uitat în oglindă de la baie în care vedeam cum tot ce lăsasem în urma mea fusese învăluit într-o pâclă deasă, ca o smântână şi mă simţeam alungat de ea. Nici urmă de Vladimir, nu-i vorbă că nu-l mai auzisem și nu-l mai chemasem (invocasem) de foarte multă vreme; am încercat să-l strig dar nu aveam voce cum se zice, degeaba, mi-era  frică şi-am renunţat. Am început să mă spăl, mai bine zis încercam să mă spăl, fiindcă apa se oprea imprevizibil şi sâcâitor iar săpunul, din graba de a prinde momentul, clipa, când venea apa, îmi aluneca din mână, de parcă ar fi fost viu şi-acum se pitise pe undeva pe sub dulap, sau cine ştie pe unde, parcă intrase-n pământ, am renunţat.

M-am întors brusc şi-am început să merg luptând cu ceea ce simţeam că-mi era potrivnic şi pentru un moment mă lăsa în pace, până am început să mă îmbrac: Ciorapii erau cîrpiţi, maieul rărit, cămaşa roasă la guler şi descusută la manşete, hainele nu se lăsau îmbrăcate, erau grele ca plumbul; însfârşit, cu greu, am reuşit....Am să încerc să-mi fac o cafea, mi-am zis, reuşisem să fac rost de două pachete de nechezol, un fel de ersatz - înlocuitor de cafea, făcut din orz, câteodată chiar boabe de fasole sau mazăre, prăjite, măcinate   şi -apoi aromate, trecute prin vapori de cafea naturală, metodă nemţească utilizată în timpul războiului, şi recomandată acum de tovarăşii specialişti în nutriţie, ca genialul Dr. Mincu, să fie distribuită populaţiei, contra cost bineînţeles, înlocuind cafeaua naturală, ca find nocivă dar şi asta se procura greu de la Şaram, armeanul artistilor si-al altor fraieri de cand il arestase pe Florescu, pe vremea lui, câteodată ne procura chiar cafea -cafea; Mai aveam încă din nessul primit, împreună cu o sticlă de ulei de floarea soarelui, un kilogram de zahăr, o sticlă de coniac şi două discuri Ceaikovschi, de la o admiratoare, în loc de flori, la ultimul spectcol cu „Cinci romane de Amor”; Prudent, am aprins aragazul, nu era prea de dimineaţă şi puteau să fie oprite, deşi era o toamnă friguroasă. Dimineaţa classa muncitoare era la muncă, copii şi tineri sunt la şcoală sau la muncă şi ei, restul, artiştii, intelectualii?.. : ”Să-şi pună trei cojoace ca strămoşii noştri Geto-Traco-Daci şi să rabde...E nevoie şi de-o generaţie de sacrificiu, acuma când să construim un Viitor Luminos”. Am aprins aragazul, gazele erau slabe, dar totuşi erau; am pus ibricul cu apă pe foc şi într-o cană mă pregăteam să frec nechezolul amestecat cu zahăr şi cu două linguriţe de ness dar, între timp gazele s-au stins. Am căutat să mănânc ceva, dar am renunţat...Ceva se opunea continuu şi în acelaşi timp mă îmboldea să ies, în aşa fel încât am coborât pe scari de parcă alunecam pe un topogan în spirală şi am fost azvârlit până în stradă...
M-am izbit de aer ca de un gaz greu, amestecat cu fum gros şi uleios prin care înaintam, înotam, mai bine zis mă luptam cu o inerţie cumplită ce părea că ar fi cuprins totul şi faţă de care ceilalţi nu se mai opuneau.

Mi-am dat seama că presiunea venea dinspre partea de sud a oraşului, fiindcă dintracolo veneau din ce în ce mai mulţi oameni cu priviri speriate, palizi, agitaţi şi într-o stare de muţenie paralitică; alţii dimpotrivă, intrigaţi dar şi curioşi se chinuiau, în ciuda presiunii crescânde care îngreuna aerul, s-ajungă întracolo...

M-am gândit să întreb pe cineva, să mă lămurească, să aflu ce se întâmplă, dar îmi era teamă să nu nimeresc vreun băiat cu ochi albaştrii şi să mai ajung iar pe unde mai fusesem, aşa că am ales cu grijă şi chiar am oprit pe cineva. Era palid, o paloare violacee, cum au cei supuşi unor mari eforturi şi le slăbesc inima, iar când l-am întrebat ce se întâmplă, s-a uitat cu ochii goi dincolo de mine. Nu l-am mai lăsat să răspundă şi-am schimbat vorba: „ Scuzaţi-mă, sunt puţin dezorientat, nu ştiţi încotro s-o iau spre piaţa Sfântul Gheorghe (ce mi-o fi venit? )...âââ...asta, Bărăţiei, Taica Lazăr...ştiţi...piaţa veiche, nu-i aşa?”. Omul m-a privit ca pe un nebun şi-a reţinut un zâmbet amar şi mi-a răspuns aproape răstit, cu o întrebare:” Dumneata de când eşti plecat din ţară...”; „Domnule, eu nu am fost...”; la auzul cuvântului „Domnule” m-a apostrofat: „Tovarăşe!...”, m-a privit cu ochii strălucind de ură, sau răutate şi-a plecat; s-a mai întors din drum odată, mişcându-şi buzele livide, parcă înjurând, apoi depărtându-se a început să se hlizească şi să ţopăie şchiopătând ostentativ. Uitându-mă în jur mi s-a părut că toţi: copii, bătrâni, femei şi bărbaţi, până şi câinii vagabonzi, rămaşi fără case şi fără stăpân în urma demolărilor, umblau pleoştiţi, abătuţi cu priviri piezişe temătoare şi gata de harţă, copleşiţi și ei de prea cunoscuta povară. Oamenii de ordine aveau grije ca autobuzele şi troleibuzele să care mai întâi pe cei vlăguiţi şi care nu se mai puteau ţine pe picioare iar pe ceilalţi, întradins parcă, îi lăsa să se încaiere, aruncându-se uni peste alţii ca-n meleurile de la rugby şi cu toate că şoferii de milă îi aşteptau; la plecare totuși cîţiva disperaţi să scape de acel ceva neliniștitor, tot se mai agăţau lăsându-se târâţi până-şi pierdeau puterile și din cauza vitezei: fie erau arucaţi sub roţi, fie leşinau azvârliţi la rigolă, unde zăceau până veneau camioane speciale şi-i ridicau la gramadă, grăbiţi să cureţe cât mai repede strada şi uneori pentru că nu mai pridideau apelaseră şi la maşinile gunoierilor.

În jurul statuii din piaţă, pe grilaj şi pe aleea din jurul rondului de flori, două fetiţe şi doi băieţei se masturbau într ei înhalând, din când în când, din pungile de plastic: fie auorolac ( o soluţie argintiu-albicioasă cu care se vopseau burlanele și plitele de la sobele veichi de gătit ), fie bronzol ( cu care se reface luciul la obiectele sau componentele din bronz, etc.). Pe unul dintre ei l-am recunoscut, l-am găsit de câteva ori dimineaţa, adormit lângă ţeava de la calorifer, care oricum nu era caldă, odată am şi intrat cu el în vorbă, dar n-am înţeles nimic, vorbea de nişte furnici roşii ucigaşe care-i mâncaseră părinţii, halucina...Ma-m apropiat de ei cu gândul să-i distrag de la nebunia care-i cuprinsese, fără să observ că de fapt erau supravegheaţi de cineva îmbrăcat cu un fel de fulgarin sau balonzaid cauciucat, mai bine zis, cum se îmbrăcau pe vremuri în copilăria mea cei de la U.C.B. s-au vidanjorii de canale, nu-mi dam seama. Tipul, la toate astea, mai purta o pălărie tot de cauciuc cu borurile lăsate şi ochelari etanşi de sudură , stilul Secu, cu sticlele negre; s-a apropiat de mine, mi-a pus în piept o pompă de cauciuc pentru desfundat canalele şi m-a teleghidat, traversând strada prin toată hărmălaia până în holul hotelului de vizavi care era întunecat şi gol: nimeni la recepţie, nimeni nici la braserie unde ardea dor o lampă cu un singur bec slab, în spiritul ordinelor tovărăşeşti pentru economisirea energiei, până aici mi-a fost mi-am zis...Tipul mirosea a parfum prost, dat din abundenţă, amestecat cu căcat, cam aşa mirosea unchiu Mişu a doua zi, când se trezea după beţie şi făcea pe el, sau cel puţin aşa mi se părea mie, săracu de el. Îl stricase ruşii, avea 18 ani când frontul ajunsese în Basarabia; pe unchiu Vasile l-au rastignit pe cruce cu capul în jos pe o movilă de bălegar şi l-au ţinut 3 zile „Să vadă tot Ismailul cum sunt pedepsiţi duşmanii poporului” – strigau şantişti (turnătorii, colaboraţioniştii)” L-au ţinut aşa până i-au măcinat plămânii, după care l-au dus în Siberia, iar pe Mişu l-au luat ostatec şi cum frontul înainta în România, el ştia româneşte, l-au făcut tălmaci şi pentru că la început se opunea, îl îmbătau cu Votcă.

M-a lipit de perete şi mi-a comunicat: „ Copilul bătrân cu pielea zbârcită şi chel, văzut din spate...Cel care se juca ieri la voi în bloc, în hol, la intrare...Nu vă faceţi că nu ştiţi, maestre...Cel care a zis că vine din ţara furnicilor roşii şi vărgate, sanchi...E o născocire a duşmanului de clasă care se mai afla în mod latent, cândva, la mulţi dintre noi şi acum din ce în e mai rar la câţiva dintre voi ăştia ce vă daţi mai intelectuali...O slăbiciune a idealismului decadent, a intelectualităţii invechite şi rod al unei imaginaţii otrăvită de opiumul capitalist, în stare de putrefacţie, mai pe scurt: O putrefacţie fecaloidă a creierelor mic burgheze! Îmbâcsiţi de idei ca: Universul a fost zidit într-o zi, care a fost ce-a dintîi...Şi de aici nu a mai putut continua.

Scotea nişte sunete ciudate, dând îngrozitor şi haotic din mâini, strâmbându-se, pentru ca în final, istovit, abia respirând, cu mâna stângă a scos o cretă din buzunar şi a început să scrie cu greutate aiurea nişte mâzgălituri.

Am rămas înlemnit, fiindcă imediat a început să plângă şi printre lacrimi mi-a recitat ca pe-o litanie: „ Nu! Universul este o cutie; „Cutia lui Mendeleev” – şi mi-a făcut şmechereşte cu ochiul, înţelegi tu, cum vine treaba...Clădit, adică, dintr-o sumedenie de cutii care se îmbucă una-ntralta la infinit, la infinit, la infinit!!!

I se umflaseră ochii şi-o venă laterală de la grumaz, pe când balelele i se prelingeau pe lângă buzele-i subţiri, dezlănţuindu-se în hohote de râs, urla: Aşa cum Matrionia-Maskva, geniala păpuşe a măreţei Rusii se îmbucă în ea însăşi, Uraaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!

În timp ce omul cu pompa ( Deşi aducea cu tovarăşul Pandrea de la Ferometal mie îmi venea să-i zic, U.C.B.-istul ) se stropşea spumegând, am seizat că de pereţii holului întunecos alunecau, strecurându-se către noi umbre ce păreau a fi copii, fetiţe sau băieţi, inhalând din când în când din pungi de plastic lichidul albicios-argintiu amintit.

La un semn al U.C.B.-istului s-a apropiat de mine o fetiţă, mi-a pus mâna la şliţ, l-a deschis, mi-a luat cu mâna bărbăţia şi rânjind îmi făcea provocari obscene cu gura; eram înhibat, paralizat şi incapabil de vre-o reacţie, atunci furios am îmbrâncit-o pe fată, moment în care U.C.B.-istul a început să mă pleznească strigându-mi: „Cum îţi permiţi? Tu ai ademenit-o! Te-a recunoscut ca fiind un apărător al lumii ei trecute, pe care ai pierdut-o şi pentru care tu ai fost odată la reeducare. Uite ce a făcut lumea aia din proprii ei copii...Acum urmează purificarea ta în lumina moralei proletare, morala acelora care de milenii au fost umiliţi, obidiţi şi înlăturaţi, pur şi simplu înlăturaţi, de la masa bogată a vieţii” şi în timp ce continua să mă pleznească, a început să recite extaziat:

"Timpul încremenit / Cu suflarea-i geroasă / Va şlefuii oasele celor / Ce-au murit clădind / Viitorul oraş... / Ei, eroii apar dimineaţa / Să salute pe Genialul Conducător / Când se iveşte în balcon, odată cu soarele.”Apoi a început să strige, îngânat de copii: Ura!Ura!Uraaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

În uralele celor din jur m-am trezit dus ca de un vârtej în balconul palatului nou, astăzi palatul parlamentului şi gazdă pretenţioasă a tot felul de reuniuni, sammituri, expoziţii parade de modă, una peste alta; un mijloc de fudulie a admiratorilor, măreţelor realizări din perioada genialului conducator din carpaţi şi care pe atunci o numeam: Turta Românească, sau turta de căcat, cu moţ...

De sus, de jos, de undeva, nu-mi dam seama, din toate părţile parcă, ceva ca un laser, proecta o bilă imensă de lumină, inundând piaţa nouă ( astăzi a constituţiei, de ce? Nu ştiu ), până departe spre bulevardul pe mijlocul căruia ţâşneu fântânile arteziene. Nu realizam cum ajunsesem acolo şi nu înţelegeam nici ce căutam acolo, fiindcă începuse un fel de paradă; de parcă mi-ar fi citit gândurile cineva din spate mi-a şoptit:

„ Încă nu, e doar repetiţia generală...”. „Bine, dar sunt nişte copii!?”; vocea din spate a continuat : „Sigur că da, ei sunt...Fetiţa ta se află printre cei din primele rânduri” După un ordin scurt: „Acţiuneee...marş!”,toţi copiii înarmaţi bineînţeles, s-au răspândit ca fulgerul prin toate clădirile din jurul pieţii, iar el a continuat să-mi descrie în şoaptă fiecare mişcare: „ Controlează dacă s-a ivit vre-o, fiţă, careva...cumva, ceva,” În argoul lui rînjit, U.C.B.- istul căcănar, făcuse „un spirit de glumă” şi în ori ce caz, numai din glas şi după miros, mi-am dat seama că era el; La început m-am speriat şi chiar o băgasem pe mânecă, dar când m-am întors şi am dat cu ochii de noua lui apariţie am fost chiar şocat, am îceput să cred că visam: tipul era îmbrăcat, de data asta, într-un costum dintr-un material special, metalizat care se mulase pe tot corpul, din cap până-n picioare, până şi faţa arăta ca o mască mulată pe trăsături, aveam senzaţia că-i un robot, rânjind a continuat: „Oraşul este locuit , deocamdată, de şobolanii albi, drept cobai, te-ai prins, nu? Societatea de mâine, multilateral dezvoltată, va fi o societate aseptică, ştinţific imunizată: şi fizic şi psihic, urmăreşte-i atent fiindcă sunt dresaţi...” La un semn al lui, pe balustrada balconului au trecut în fugă un şir de şobolani, mi se păreau uriaşi, m-am speriat...„ Ţi-e frică, ţi-e frică, nu-i aşa?!”; a făcut un semn şi lighioanele s-au oprit brusc scoţând nişte chiţcăituri care amplificate, probabil de microfoane, în ritmul jocului de ape de la fântânile arteziene, inundau în valuri piaţa, apoi bulevardul ce se vedea întinzîndu-se până departe spre fosta piaţă a Unirii. Speriat, fără să-mi dau seama l-am întrebat răstit, aproape urlând: „Dar, chiar nu locuieşte nimeni în aceste blocuri?!”, m-a privit sfredelitor cu ochii înroşiţi de sub mască, fără să scoată un cuvânt şi în vacarmul chiţcăiturilor abia silabisind am insistat: „Nici măcar copiii, aceia care i-am admirat marşăluind?! Decât să trăiască prin canale în subsolul infect al oraşului...fostului oraş...”; „Va fi nevoie de sacrificiu, va fi nevoie de generaţii de sacrificiu, până să ajungem la acel Viitor Luminos...Cine v-a locui până atunci? Nimeni, simplu: n i m e n i, pînă la apariţia omului nou, omul din viitor...

Dar până atunci, prin mijlocirea noii generaţii; care se sacrifică, bagă de seamă, pentru acest ideal luminos, provocatoare şi neiertătoare cu trecutul, cum de altfel tineretul noului veac s-a manifestat şi la Paris în ’68, reanimând principiile Comunei de la 1848 şi care din păcate ca şi atunci şi acum a fost trădată de mica burghezie; însă tinerii noştri vor fi mai vigilenţi şi vor controla dacă s-a strecurat vreunul de dincolo, din oraşul veichi, vreunul din cei pierduţi definitiv...”; „Bine, dar eu?!...” am încercat într-un fel să-i sugerez că şi eu vin de-acolo, din oraşul pierdut...; ”Lucrurile nu trebiesc privite simplist şi afară de asta, au şi ei dreptul să vină să viziteze oraşul viitorului, odată pe săptămână, la cerere, dar selectaţi. La urma urmelor, în lumina umanismului socialist, viitorul se construieşte şi prin contribuţia, munca şi sacrificiul lor; dar fiindcă nu pot conştientiza încă, li se ofera următoarea alternativă: cine vrea să presteze o muncă patriotică în incita Palatului Poporului se înscrie la primărie, plăteşte o taxă de participare şi astfel intră în contact cu cei aleşi...” ; „ Bine, bine, dar eu?!...” am insistat şi ca şi cum mi-ar fi făcut un mare hatâr a continuat: „Tu ai fost un norocos, tovarăşu ţi-a citit versurili, cred că ştii că şi tovarăşu face versuri, că şi la imn tot el le-a compus, ăia mici te-au văzut în Mark Twain, un scriitor mic burghez, dar care va putea fi reabilitat şi preluta în mod critic de noua noastră cultură.

Cemai, băeţică, am cam pus ochii pe tine, fi mândru!? Eu mă voi ocupa cu despăducherea, hi!hi!hi!... Parcă chiţcăia aşa se hlizea - de apucăturili, cum zice tovul nostru: alea perversili...Adică mai îndeaproape de reeducarea ta şi a altora ca tine, aleşi - Dintrodată totul a început să se învîrtească, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă, mă şi sufocam, tâmplelele îmi bubuiau şi-l auzeam pe U.C.B.-istul robot de parcă ar fi intrat în mine: „Eşti un Ales! Tovarăşul te-a ales!...”; disperat, indignat, am început să urlu şi eu: „Nu se poate, nu-i adevărat, refuz categoric, ajutooooor!”; ciudat era că nu mă auzeam, deşi strigam din toţi rărunchii: În scuimb el se auzea ca şi cum eu nici nu existam: „Te aşteaptă o sarcină uriaşă!” apoi adresîndu-se parcă unei imense adunări a urlat: „În cinstea noului nostru Pretin, Ura! Ura! Ura!...”. S-a auzit o bubuitură ca şi cum s-ar fi năruit un perete de metal şi o lumină roşie, intensă, ca o vălvătaie dansîndă părea că se repde mereu spre mine, nu ştiu cum să mă explic, de parcă ar fi vrut să intre în mine şi de fiecare dată aveam senzaţia fizică că mi se strecoară lent în sînge ca un drog....În timp ce, pretinul meu deacuma, îmi susura în ureche: „Priveşte, priveşte, soarele roşu! Lumea de mîine nu va mai avea nevoie de soarele banal, soarele puturos al naturi...Am învins pînă şi natura: „ O v-om înşchimba-o!” cum spune marele conducător. E soarele nostru, sorele de ştronţiu, descoperire a savanţilor noştri sub directa îndrumare a tovarăşei, geniala savantă mondială, a fost calculat să lumineze 1000 de ani.” Un soare fosforescent a inundat piaţa iar când am privit în sus am încremenit: Doamne, dumnezeule şi Isuse Hristoase – mi-am spus în gând- chipul lui Vidrighin, cel din copilăria mea şi după care noi, gaşca, am poreclit toate nenorocirile acestei lumi, el Vidrighinul apăruse imens proiectat pe cer; el, băiatul găzarului criminal, deci era Tovarăşul...

O linişte de mormânt se lăsase şi-o voce dură, metalică a început să lanseze, reverberate, lozinci, apoi urale: Glorie marelui conducător! Glorie! Glorie! Glorie!...

Toate răsunau însă de peste tot în piaţa, de data asta pustie, după care chipul proiectat pe cer a început să vorbească, privind scrutător spre balconul unde mă aflam, îmboldind aerul cu sceptrul de conducător, astfel încât aveam convingerea că mi se adresa. Bineînţeles că am început să mă pierd, aveam senzaţia că mă scufund într-o prăpastie, sub potopul disursului care rostogolea peste mine bolovani de cuvinte ucigaşe: „Eu, Vidrighin Întâiul, ales prin voinţa poporului meu, dar mai ales prin voinţa tineretului şi ca urmaş al voivozilor, ctitori ai acestei naţiuni, declar că nu voi precupeţi niciun efort alături de cei care s-au jertfit, se jertfesc încă şi se vor mai jertfi până la ridicarea oraşului de mâine, până la victoria desăvârşiri acelui viitor luminos: COMUNISMUL!...Ura! Ura! Ura!...Jertfa să fie spre fericirea urmaşilor, urmaşilor noştri!”.

Am crezut că mă năruisem definitiv şi fără scăpare, şi nu realizam că de fapt eram victima unei grosolane iluzii, mă clătinam sub presiunea şoaptelor ce continuau să-mi picure în urechii fragmente din discursul lacrimogen al genialului conducător: „Tovarăşi să ne gândim la cei rămaşi dincolo, în oraşul veichi, la cei reduşi, ne adaptaţi încă, şi Vai, vai, vai...sunt mulţi, cei care mai trăesc sugrumaţi de morala veichiului, supuşi ai laşităţilor primare şi care acum recurg la bişniţă, la jaf, crimă şi chiar delaţiune...Zilnic securitatea noastră îmi prezintă note informative, se pârăsc unii pe alţii, au început să se mănânce între ei....” Nu mă puteam lămuri ce se petrecea cu mine, deşi îmi dam seama că mă aflam hipnotizat de-o stare halucinantă, nu-mi dam seama cât era vis şi cât era...

Ce era?! Leşinasem probabil şi tocmai când am simţit că îmi revin, un huruit de motor m-a reîntors în coşmarul din care încercam să mă salvez, curios era că aveam tot timpul senzaţia că de undeva din ceva trebuia să apară Vladimir care deobicei mă salva în astfel de împrejurări: Motorul care-l auzisem era de fapt un automobil A.R.O de teren decapotabil care avea o platformă anume costruită ca să poarte, aşezat pe un trepied un aparat de filmat şi un operator; din spatele lor a ţâşnit o mogâldeaţă de reporter cu microfonul în mână: „Tovarăşe comandant, tovarăşe comandant!!! Nemuritorule, iartă-mă..Un interviu pentru cei de dincolo, cei umili şi încă ne reeducaţi!” ; „Îi voi lăsa fără săpun, să-i mănânce păduchii, hrană şobolanilor albi; Hrana raţională de până acum v-a mai scădea în porţii şi pentru că nu au înţeles gestul nostru prin cantinele populare construite şi pe care am auzit că le-au botezat Circuri ale Foamei, aşa că noi comitetul central a hotărât în unanimitate în numele lor, chiar să le utilizăm ca atare...Fără hrană se vor abrutiza şi mai repede – încet, încet am început să-l aud pe marele conducător tot mai îndepărtat – Vom îmbuiba cu bunuri burghezia mondială..şi lăcomia lor le va grăbi sfârşitul...se va naşte o lume nouă fără exploataţi şi fără exploatatori, curată, dezinfectată, dezintocsicată de pofte şi dorinţi, de egoisme...Aseptică!!! Luaţi-i caseta şi o adăugaţi la obiectele ce va urma să le punem în containerul rachetei şi le vom lansa în cosmos...”

A urmat un semn scurt şi doi Guzgani ( cobai ) uriaşi de angora cu două tunuri portabili au lansat două rafale de laser care lau topit pe bietul reporter cu maşină cu tot...

„ Întradevăr locul a rămas aseptic, curat şi dezinfectat de trecerea celor ne aleşi... - mirosul de parfum dulceag şi căcat, îmi şoptea în urechi – acum te aşteaptă...



Prefaţă şi Confesiuni:

Prefaţă şi Confesiuni:

Sunt aşezări, demult, ce parcă întradins te-ar aştepta. Acum ca şi atunci, acolo, suntem cuprinşi de-o lumină, ca de-un aer vechi, dar mereu aievea, de cum ţi-ai aduce aminte că odată, cândva, sigur pe acest pământ s-a cunoscut şi fericirea…

În dimineţi sau înserări, în plină zi sau în amurg, oricând şi oriunde, de undeva din îndelungate vremi ori de şi mai departe, de dincolo de lumi, sosesc vedenii ce nasc presimţiri şi ne dau semne, numai de noi ştiute: de tine şi de celălalt…(despre eu şi tu –eu şi celălalt, etc şi pe care eu l-am numit Vladimir). Un fără de timp şi un fără de spaţiu ne învăluie conturul, iar pentru cei din afara noastră părem ca fiind duşi de pe lumea asta, ori nebuni.

Alteori, te năpustesc întâmplări: legate de oameni, locuri, lucruri, sau pur şi simplu aşa, năzăriri întrodoară, fie că te-ai afla în casa ta sau a altuia, singur sau cu altcineva, la drum sau şezând, truditor sau lenevind, flămând sau ghiftuit, în închisoare sau în libertate, în vremi de restrişte sau de linişte şi pace, ele s-au iscat începând de la naştere şi până-n târziul vieţii, au devenit şi ţi s-au întâmplat, ca şi cum te-ar fi căutat anume prin noianul de fiinţe ori vieţi şi care altfel, s-ar fi scurs în firescul lor fără vreun sens pentru tine.

Aceste întâmplării explicabile în parte, inexplicabile altfel prin insolitul şi magia lor, odată petrecute, încep o locuire latentă în ungherele fiinţei tale şi oricât ai încerca să le eviţi, să le uiţi, sau să te eliberezi de obsesia lor povestindu-le, rişti să fi ascultat cu o circumspectă înţelegere şi îngăduinţă, ca o fiinţă părând a fi victimă a propriei tale închipuiri bolnave, ceea ce nu ar fi întru totul ne adevărat – mai puţin aprecierea clinică asupra minţii tale, sau mai şti?

De aici, batjocura şi alte ori, de ce nu, alternativa de a fi privit ca un caz periculos, societăţii mai ales. Resemnat, nu-ţi rămâne decât, cu o voită şi stângace pudoare, să laşi impresia că atât tu, cât şi celălalt, al lăuntrului tău, bateţi câmpii; ceea ce ar fi chiar adevărat, fiindcă, fie iertat, chiar asta înseamnă a străbate câmpii, bine înţeles necunoscute celorlalţi. Mai mult, ajungând la tainiţa greu de pătruns din tine, acolo unde se păstrează lotusul de aur - ca fruct al primei monade din care ai rodit, rostul acestui joc, al acestor întâmplări ce ţi se arată în visurile ce se nasc din somnul cărnii, este răsturnat de Sinele primordial ca în oglinzile unui glob de cristal, tălmăcirea lor fiind anevoioasă şi numai la ananghie băgată în seamă.

Astfel mi-am părut, cu timpul, ca un trecător de-a lungul unui labirint, stăpânit de Amnesis – şarpele albei uitări, ce ne amăgeşte calea - proiectându-mi umbra şi urmând-o ca pe o călăuză menită a căuta în crăpăturile zidului rune şi semne, ceva ca o dovadă, când şi unde vom reîntâlni pe Anamnesis – zeiţa pasăre a reamintirii, care ne va purta mai departe pe calea deveniri noastre, dată din începuturi.

Numai că noi toţi şi fiecare în parte se pare că am fost chemaţi, ori trimişi de Tatăl Cel Viu, aici pe planeta asta albastră aşa cum a botezat-o cândva un prinţ - eu zic şi devoratoare - ca îmblânzitori şi iubitori; mai întâi ai animalui pe care-l locuim şi apoi a celorlalte...Numai că în răstimp furaţi de bucurii şi fericiri uşoare dar lumeşti, uităm că suntem doar trecători pe aici, nişte bieţi saci cu nisip din care ne scurgem până la ieşirea din labirint, crezând că lăsăm în urma noastră calea de urmat pentru cei care vor venii, căci suntem supuşi ai aceluiaşi principiu Divin: de a ne răstigni ca oameni, spre gloria lumii, sau distrugerea ei.

Totuşi, rămâne de aflat cine are parte de glorie, şi cine de distrugere: Tu, sau Celălalt? Eu, sau Vladimir?…Fiindcă ieşirea din labirint este aceiaşi, una singură şi numai calea, pentru fiecare, este alta.

Mi se întâmplă, din totdeauna, la schimbări de anotimp, să am nevralgii cumplite, aproape în tot corpul, plus o colită vegetativă - nevrotică. Nu ştiu dacă m-am născut cu ele, ceea ce ştiu însă sigur este că mai târziu, cu timpul, cu toată robusteţea bunului meu trup, datorită loviturilor încasate – mai ales la cap, datorită închisorii, lagărului de muncă forţată… în fine, n-are rost să mă mai lamentez, dar cu timpul s-au am mai adăugat: o sinuzită cronică şi-o violentă rinită alergică care îmi obturează respiraţia şi aşa dificilă datorită plămânilor şubreziţi. Toate astea, mai ales primăvara, îmi dau senzaţia că trăiesc o degradare biologică vecină cu moartea şi mă lasă abandonat unei sfâşierii delirante, aproape de leşin.

Odată cu petrecerea anotimpului, îmi doresc despărţirea de lume. Dar, ca în atâtea dăţi, „Reamintirea”, pasărea născută din visul meu intens şi dureros şi în interiorul căreia mă aflu, vâslind ca şi acum deasupra imaculatei foi, m-a salvat de la moartea cea fără de trup – a duhuli, purtându-mă în fără de spaţiu şi timp, înapoi, către ţinutul închipuitelor mele adevăruri, la obârşii: în ţara celor „Pi” ( a celor fericiţi ), în „Ivoria”, aşa cum aveam să numesc locurile acelea, după ce le-am descoperit, sau le-am inventat? Nu mai ştiu, ştiu doar că le-am cunoscut şi existenţa lor pentru mine a fost, este şi va fi pentru totdeauna reală…