Plutind deasupra lumii.
Durerea explodată din plex i se înfipsese în grumaz, apoi în ceafă, până-n creştet; vru să se ridice dar nu reuşi decât să se rostogolească pe-o parte, mâinile şi picioarele îi erau legate cu sârmă ghimpată. Sângele de pe faţă i se prelinse-n gură înecându-l, o vomă acră, uşor alcoolică, îi împroşcă faţa şi zgâlţâit de frisoane puternice începu să urineze.Cum zăcea resemnat în propria-i urină fierbinte, durerile păreau amorţite, din preajmă, destul de aproape şi amplificate de liniştea nopţii se auzeau două voci; primul îndemn fu să ceară ajutor, îşi aduse aminte însă de cele întâmplate şi renunţă. Auzea numai cu urechea dinspre pământ şi destul de înfundat, cealaltă zvâcnea dureros şi cuvintele erau distorsionate ca de-o bandă magnetică cu turaţia din ce în ce mai joasă.Una din voci părea răstită dar autoritară iar cealaltă, mai umilă, părea încăpăţînată şi vicleană: “…..Săuuuoau scrioauuu.?!!!.….scriiieeţiii duuumneeeooavoooaaastră….”Înainte de a continua, mă simt stânjenit, ca-ntotdeauna de altfel de câte ori încercam s-mi amintesc cele întâmplate atunci; un al-nu-ştiu-cîtelea simţ îmi lăsa impresia că totul e fals, că ceva nu era în regulă, că o parte din întâmplarea aceia care-mi părea că s-ar fi petrecut altcuiva ar trebuii să mi-o asum: chiar dacă a fost, sau n-a fost, aşa sau altfel; chiar dacă nu-mi mai dau seama dacă a fost vreodată a mea şi chiar dacă a fost, sau n-a fost, vreodată, a altcuiva, fiindcă lucrurile şi mai ales realitatea despre care am pomenit mai înainte şi tot ce va urma, stau sub semnul incredibilului...Conştiinţa de sine veţi spune, ea nu te lasă, e un dat şi nu ai încotro, se simte solidară cu tot ce se întâmplă, s-a întâmplat şi se va mai întâmpla oricăreia dintre semenele ei. Aşa dar eşti condamnat la sinceritate. Lumea concretă e una şi realitatea e alta şi mereu ne îndeajuns de înţeleasă, ori de cuprins, mecanica minţii cu raţiunea ei discursivă, logică, dialectică, e t c şi e t c, pusă mereu pe analize şi justificări, orbeşte de strălucirea faptelor din realitatea aceea şi năluceşte abstracţii, iar Soma – trupul nostru cel de toate zilele - zadarnic îşi ascute senzorii, iar biocurenţii-şi sfârâie neuronii, doar, doar, vor dibuii măcar o ideie, ceva...Rezultatul ?! ….O chimie năclăită de simţuri : “ ...aici totul ni se arată ca-n oglindă şi toate le desluşim din ghicitură... “ . Mi-e teamă că lucrurile sunt mult mai subtile. Ne măsluită, viaţa noastră, are o cu totul altă imagine, o cu totul altă reflectare în conştiinţa de sine. Cu toţii suntem depozitarii chipului real al faptelor noastre, premeditate sau nu, întâmplărilor fericite sau nefericite şi de care simţim nevoia la un moment dat să scăpăm ca de o povară, şi uite aşa ne trezim, povestind, că punem totul pe seama altcuiva. Ca să scapi de coşmar inventezi un Alter Ego căruia îi pui în cârcă isprăvile tale, vezi doamne apelezi la depozitul imaginar.Faţa mi-era umflată, tumefiată şi zvâcnea, nu puteam să mişc buzele şi nici să deschid ochii, nici glas nu mai aveam.Mă simţeam părăsit într-o beznă mâloasă prin care se năpusteau fioroase, săpând galerii adânci, cârtiţe de nelinişti şi spaime, căutând parcă întradins prin gudronul bietei mele vieţi numai fapte necugetate, nelegiuiri ori, păcate greu de iertat şi pentru care acum trebuia să plătesc.Risipisem o bună parte din ea fără să-i fi dat vre-un sens, numai trufie, râs şi pradă lacomă. Ca orice fiinţă fusesem şi eu înzestrat cu haruri dar de care, fie că mi se părea firesc să le am, fie că nu–mi bătusem capul să le înţeleg şi să le preţuiesc, îmi cam bătusem joc.Tata fusese arestat şi dus la Canal în ’52: Exact la trei ani, după radierea forţată a firmei (Anul ’49 Naţionalizarea tuturor patronilor mari şi mici, capitalişti-exploatatori...Chestii cu lupta de clasă...) a fost arestat în aprilie, primăvara de pe stradă, lângă casă. Locuiam pe atunci la mansarda din strada Doamnei, la doi paşi de fosta Poliţie a capitalei şi Prefectură, care-ntre timp devenise Miliţia Capitalei. La numai un an de zile am fost şi eu arestat. Trecuseră cam 12-13 ani de la moartea tătucului Stalin, pentru care fusesem închis, avusese loc demascarea şi condamnarea cruzimii regimului său, a lagărelor, gulagurilor şi tuturor crimelor: mai întîi de către Hrusciov şi apoi de celelalte state din lagărul socialist, se vorbea tot mai des de „dezgheţ” , avusese loc întâlnirea de la Geneva şi amnistierea tuturor minorilor, printre care mă număram şi eu.O bună parte a anilor de după arestare aveam momente în care, dintr-o dată, vederea mi se întuneca - simţeam pe ochi apăsarea ochelarilor negri, etanşi, de la securitate, întocmai ca acum - după care, brusc, începea tortura unui joc absurd şi chinuitor: Eram fugărit de fiinţe ciudate iar din cauza spaimei ce mă copleşea îmi păreau a fi ca nişte entităţi fluid gelatinoase şi mirosind înţepător a vaselină industrială, cu care se ung motoarele. Intuiţia, sau o anume capacitate senzorială ce o dobândisem, mă ajuta să presimt de obicei ce urma să mi se întâmple şi să scap de aşa zisa atingere a lor, moment în care îmi reveneam. Coşmarul dura câteva secunde, din care mă trezeam încercând să las impresia că starea mi se datora firi mele mai distrate, de artist, vezi doamne. Cât de convingător păream nu mi-am dat niciodată seama, mai ales atunci când mă aflam cu cineva, oricât de apropiată mi-ar fi fost persoana, iar în societate nici atât, acum însă nu se mai termina: Părea ca şi cum m-aş fi refugiat într-un coridor şi continuam să alerg, deşi urmăritorii mă abandonaseră, în schimb din pereţii coridorului străbăteau strigăte disperate amestecate cu vaiete şi rugăminţi care mă biciuiau şi mai tare: „ Ajutor!… Nu da, nu mai daţi!… Ajutor, fie-vă milă!…Omorâţi-mă, nu mai pot, numai pot !…Fie-vă milă!… Mai bine mă omorâţi!…” O bufnitură puternică, ca de uşă metalică trântită, din spatele meu, m-a propulsat într-un spaţiu îngust care cobora vertiginos.Eram într-un ascensor, întocmai ca…Da, întocmai ca cel din nopţile de anchetă de la securitate şi ochelarii de sudură erau aidoma, numai că de data asta ascensorul părea dereglat şi-n cădere şinele încinse aruncau scântei şi pale de lumină ca de la sudură.Continuam să cred că în curând criza avea să treacă, dar nu, ascensorul dispăruse şi nimerisem într-un fel de sală imensă de castel medieval, nu-mi dam seama, fiindcă părea că fusese transformată la rându-i în hala unei uzine uriaşe: Pe o platforma înaltă, din lemn sau metal, ca o îmensă tejghea de lucru, cum văzusem când am lucrat la măcelarii din Obor, erau azvârlite trupuri ale unor fiinţe, cunoscute parcă, aduse cu un pod rulant, aşa cum se căra fierul la laminoarele de tablă de la Galaţi. De extremitatea podului ca o contra greutate, atârna spânzurată de păr E, prima mea soţie şi care râdea cu chiote, sau aşa mise părea mie, de câte ori forjorii, protejaţi în costume de scafandru, prindeau în căngi de metal trupurile căzute, care apoi erau zvârlite în gura unui cuptor uriaş. Totul se petrecea într-un mod reptat până mi-am dat seama că vacarmul se transformase într-un soi de jelanie, ca o doină, peste care îmi auzeam paşii şi m-am oprit. Era glasul baciului Vanghelie, din Cisnădie, care cânta Mioriţa: „ …Cine mi-a văzut / Şi mi-a cunoscut / Mândru ciobănel / Tras ca prin inel / Mustăcioara lui / Pana corbului….”. Fusese arestat pentru că cineva îl turnase fiindcă în fiecare dimineaţă se aşeza în mijlocul curţii, în genunchi şi se ruga. Când afost întrebat la prima anchetă pentru ce se ruga, a răspuns: „ Pentru de-ale noastre necazuri, de-ale prostimii, domnule căpitan.” ; „ Hai bre nea Vanghele, fi sincer şi spune-ne şi nouă cum e cu gârlaşii...” ; „ Aia era aşa, o glumă de le-o spuneam oamenilor, domnule căpitan...Da-ncolo mă rugam pentru oi, vite, pentru copii... ” ; „ Păi dacă era numai o glumă, spunene-o şi nouă să râdem şi noi, hai!...” ; „ Da-mi daţi drumu’ p-ormă?...” ; „ Păi dac-o fi numai de-atâta, ce dumnezeu – vorba matale, sigur că da.” ; „ Ziceam şi eu aşa cu glas tare ca să m-audă vecini care pândeau pe după gard să vadă ce fac: Doamne adă mai repede gârlaşii...” ; „Care gârlaşi, măi nea Vanghele?...că la Cisnădie şi nici prin împrejurimi nu e nici-o gârlă.” L-au ţinut în bătăi şi anchete până le-a spus că gârlaşii erau Americanii, după care n-a mai scos un cuvânt şi nu a avrut să semneze procesul verbal , deşi ştia carte. În timpul procesului şi după proces, n-a mai vrut să vorbească, făcea greva tăcerii, fără să ştie ce e aia, până-ntr-o zi când l-au pus în lanţuri şi l-au băgat la neagra; iar când după zece zile l-au scos la aer, singur în curte, s-a aşezat turceşte în mijlocul ei şi a început să cânte. Încremeniseră-m toţi din cameră, singurul care a avut curajul să se apropie de fereastra cu gratii a fost Ţânţăreanu, fereastra era la nivelul paturilor, de atunci am urât toată viaţa această baladă şi chiar când o recitam, o recitam în duşmănie şi culmea, avea succes:Ne aduseseră pe toţi politicii în penitenciar, canalul şi alte lagăre de muncă se desfiinţaseră, Piteştiul se transformase, după demascarea torţionarului Ţurcanu, din centru de reeducare, în închisoarea Târşor pentru femei. Murise Stalin, era în vara anului cu Festivalul Tineretului care se ţinea în România şi până la noi ordine creeaseră în închisori locuri speciale pentru duşmanii regimului; altfel nu am fi putut avea onoarea, noi, bandiţii, să stăm alături cu bieţii criminali, violatori, borfaşi, excroci sau tâlhari care, vai de capu lor, sărmanii, ajunseseră în starea asta datorită bestiilor burghezo-moşiereşti-monarhisto-fascist-capitaliste ( hai c-am ziso! ), care eram noi. Când am intrat pe poarta închisorii am avut parte de-o primire extraordinară: de la toate geamurile se bătea în gratii cu gamele, cu linguri, se huiduia şi se înjura.Pe cei de prin curte sau de pe coridoarele pe unde treceam, gardienii îi fluierau din ţignale şi le striga: „ Faţa la perete, vin Americanii! ” şi aşa, cu tot alaiul, triumfal, am traversat curtea mare a închisori şi am fost băgaţi câte 30-4o de deţinuţi în camerele celule - două, pentru izolaţi, acolo unde îndeobşte sunt ţinuţi în lanţuri cei mai periculoşi criminali - din curtea mică.După ieşirea din închisoare, cu toată amnistia, eram nu numai marginalizat ci chiar în mod brutal mi se amintea de către miliţie prin ofiţerul de supraveghere, că drepturile civile îmi fuseseră ridicate, pentru cât timp? mi-am dat seama abia atunci când am dorit să urmez o facultate. Altfel eram trimes mereu către o margine socială care nu mă speria, eram obişnuit cu munca şi nedreptatea. Îmi făcusem un fel de educaţie şi credeam sincer că poţi dobândi un ideal s-au mai multe chiar, prin muncă, voinţă, tenacitate, etc...şi orice eşec s-ar datora numai ţie, neputinţelor tale, numai şi numai din vina ta, într-un cuvânt credeam într-o viaţă normală, cu greutăţile ei, dar şi cu echitatea unei justiţii imanente în care vei izbândi, până la urmă.Remuşcări, coşmaruri, regrete şi păreri de rău mai avusesem şi-n alte dăţi şi de fiecare dată-mi promiteam că odată scăpat voi face şi voi drege, câte-n lună şi-n stele ca să-mi răscumpăr păcatele. Bine, eram un nemernic, “un duşman al poporului şi un putregai“, vorba anchetatorului meu de la securitate, căpitanul Teodorescu.Numai că poporul pe care-l apăra Teodorescu al cărui produs era şi-al cărui duşman mă dovedisem a fi şi chiar eram, nu era altceva decât o turmă imbecilă de puturoşi şi hoţi, puţind a băutură proastă; iar proletarii lui n-aveau nimic de-a face cu meseriaşul cu ştaif, harnic şi priceput, cumpătat, care-şi creştea copii cu gândul că într-o zi îi va călca pe urme, cel puţin, dacă nu visa la mai mult. Poporul lui la petrecere îşi punea mâna în şold, ţopăia sârba învârtind ceapa de coadă deasupra capului, şuierând şi urlând de-o bucurie capie cu ochii injectaţi de alcool prost şi vin acru…Într-adevăr eram duşman al acestei turme jegoase, care numai pentru că erau mulţi, sistemul care-l apăra Teodeorescu, o numea popor şi recunosc: faţă de această haită analfabetă eram vinovat, n-o suportam.În primul rând că erau analfabeţi nu pentru că nu ar fi putut să înveţe măcar cele 4 sau 7 clase ci pentru faptul că erau putori…S-au găsit tot felul de tipi care să-i apere să le găsească scuze, învocând tot felul de nenorociri şi catastrofe sociale inventate, şi eu cunosc bine realitatea oropsirii acestei lumi. Mi-am dat seama de totă minciuna încercâd să le înţeleg doctrina.Pe Teodorescu, după condamnarea lotului nostru de trădători din Octombrie ’53, l-au făcut maior iar după ce l-a arestat, anchetat şi omorât în bătaie pe cumnatu-său, l-au făcut colonel.Problema nu era că fusesem bătut, sau că altă dată am fost şi arestat şi bătut, cît faptul că de fiecare dată m-am simţit vinovat şi mai ales acum, lăsând la o parte violenţa şi cruzimea celor care m-au bătut şi pe care oarecum nu puteam să o înţeleg, nu reuşeam să-mi amintesc motivul şi unde greşisem, la ce nu fusesem atent.Făceam eforturi să adun, să pun cap la cap, cele întâmplate în după amiaza şi seara de ieri, adunam frânturi de imagini şi cătuam sensuri care nu făceau decât să-mi producă o şi mai mare confuzie, nu reuşeam să aflu din ce mi se trăgea:Adunarea festivă „Serile Scânteii Tineretului” la care fusesem invitaţi mai mulţi, eu şi încă două colege din teatru, o orchestră formată din tineri de la conservator, două cunoscute cântăreţe de muzică populară şi G, regizorul şi organizatorul în calitate de instructor al clubului, coleg dealtfel cu noi:„Copii e vorba de nişte premieri ale ziarului şi tov. U, directorul Casei de cultură din T.Sv, ne-a invitat să-l ajutăm….într-un cadru mai cultural….să nu pară tovarăşilor premianţi că este un act formal… am chemat-o şi pe nevastă-mea….( una din cunoscutele soliste ).”G. era cunoscut ca om al partidului, comunismul la găsit ca tânăr jandarm în garda financiară... După desfinţarea ei s-a înscris la conservatorul muncitoresc „Muncă şi Lumină” făcuse regia şi apoi trimes cu o bursă la Moscova pe bază de dosar sănătos. Mai avea şi alte calităţi, numai talent n-avea.Tov. Director, U, ne-a invitat mai întâi în biroul său: „ Mnea!…un coniac, o cafeluţă, fursecuri…o picromigdală…acolo…aşa ca o atenţie… …mnea!…păi nu?…Pînă după şedinţa dă premiere, că p-ormă tovarăşul secretar...mnea!...cu tovarăşii de la judeţ….Ce mai, facem o ieşire…mnea!… ; „ Nu prea, eu aş vrea să plec, am tren...Ştiţi uni dintre noi avem repetiţii şi eu am chiar spectacol şi afară de asta...”; N-oi fi obişnuind tu…” ; „ O-ţi fi având voi spectacol că noi, nu. Nu-i aşa, G….( adăugă doamna G )” ; „ Sigur că da, păi de ce crezi că ne-a dat U.T.C.-ul autobuz … ; „ Terminăm târziu şi la restaurant… „ ; „Mnea!…ştiţi chestia cu restaurantul e aşa…ne-am gândit că… să fie, aşa…ca pentru artişti…mnea!…de atmosferă.Dacă nu e neapărată cu lezare, aranjăm şi luăm micii, carnea şi peştele, gata făcute, mergem la mine acasă, şi-i tragem un chef…Mnea!…stau cu mama, n-am probleme…Şi-aşa la restaurant n-aveam loc de-ntors. ” ; „Cum adică, loc de-ntors?…” ; „ Mnea!…adică dumneavoastră, mai o poezie, o romanţă, tovarăşul artist o glumă, ca oamenii…Mnea! Ne mai aerisim şi noi cu intelectuali ca dumneavoastră. ” ;„ Tovarăşe director…” am dat să zic; „ Am înţeles, aranjăm şi cu deplasarea şi la propriu şi la numerar, Mnea! Eu înţeleg repede să ştiţi…” Tot timpul cât încerca să ne convingă îşi lua ca argument un coniac şi plescăia din limbă scoţând înaintea frazei, sau la sfârşitul ei, acel ciudat: Mnea!…” Mnea!…mi se usucă limba şi respir greu....” Acum se oprise şi mă privea, ne sigur parcă, nu-şi da seama ce vreau, doar el oferise totul. Încercam să-i aflu gândurile dar nu reuşeam, se uita la mine cu o privire tâmpă, o privire fără privire. Omul acesta nu avea ochi şi nici nu ar fi avut nevoie, ce să exprime cu ei?Parcă ar fi zis: „Ce măta vrei, mă intelectualule, ai?…Mnea!…Mă doare-n cur de râzgâiala ta…Mnea! ” - asta era tot ce puteam desluşi în privirea lui; mă priveau două răni alb-albăstrii, apoase, cu pleoapele roşii, congestionate de alcool, în care se vedea doar efortul tâmp, neputincios, al prostiei intrigate.Aveam sentimentul că mă învăluie o nemărginită singurătate, o tristeţe amarnică, auzeam tot mai depărtat hlizeala colegelor mele, în compania solistelor de muzică populară şi a lui G, care mă urmărea cu coada ochiului, îngrijorat probabil, să nu fac vre-o gafă, cum aveam obiceiul:„Vezi ce faci, cum te porţi şi ce spui. Şti!…c-ai mai fost pe-acolo. Tovarăşii te preţuiesc şi-ţi acordă încredere, uni dintre ei te cunosc din copilărie. N-am ştiut că ai copilărit pe Griviţei?! ” – „ Da, am stat pe strada Caraiman ” îi spusesem pe drum; „ Hă! i-auzi, în cartier cu conu Jenică?!” „ Care Jenică?! ” te pomeneşti că ăsta l-a cunoscut pe tata, mi-am zis;„E.B, scriitorul, care a scris…” – „ Kutzarida – groapa celor flămânzi…” mi-a venit inima la loc, pe tata-l chema Ion dar lumea în genere îl cunoştea sub diminutivul, franţuzit, de Jean sau Jenică; când se alinta el sigur îşi spunea Jean Valjean, fusese fascinat de personajul lui Hugo. Până şi în cartea lui E.B, era pomenit ca fiind unul din speculanţii care jupuiau clasa muncitoare şi pe săracii cartierului, măturaţi de regimul democrat, numindu-l: „ Jean Speculantul ”. Am făcut imediat legătura, întradevăr Jenică ăsta al lui G fusese şi el jandarm, sau în garda financiară, era cunoscut în cartier, era fiul unei precupeţe, la vremea când îl ştiam eu…După caracterizarea făcută la dosar de Teodorescu eram laş, inteligent şi poltron.Cînd mi s-a citit caracterizarea la proces chestia cu poltron m-a dat gata , mi-am dat seama că nu era a lui şi că nu făcuse altceva decât să copieze aprecierea făcută de B. în nota informativă, cînd mă turnase; iar la confruntarea cu el, după ce eu am negat acuzaţiile, înfuriat i-o repetase iar lui Teodorescu care luat prin surprindere i-o retezase: „Poltron!..Adică ?..” , „Şiret, domnule căpitan…”, „Tu poţi să-mi spui tovarăşe, V.B.”În treacăt fie spus turnătoria e de mai multe feluri: Turnătoria practicată de omul muncii sau funcţionarul în exerciţiu, devotaţi ai sistemului, se numeşte informare; turnătoria făcută din constrângeri diverse, uneori chiar benevolă şi practicată de foştii sau actualii duşmani ai sistemului, reacţionarii, se practică mai cu cravată şi se numeşte delaţiune; turnătoria măruntă, ordinară dar practicată în locuri de detenţie e mai scuzabilă şi se numeşte în argoul împrumutat de la borfaşi, de către deţinuţii politici, ciripeală, iar individul, gâlcar, adică te trage de gâlci…Fiul unui moşier, B, fusese o combinaţie, un fel de informator – delator…Numai că eu chiar şi faţă de el mă simţeam vinovat. De ce..!? pentru că pur şi simplu mă năpustisem în viaţa lui de familie…Lăsându-mă în voia nemerniciei mele ca într-un alint fără scăpare m-am trezit cântând, cântam în gând ca de-un cântec ştiut mai de mult: ’’Nu e camfor ca amarul şi nici vin / Care-mi umplere paharul cu venin / Cruciuliţă, maica mea…’’În timp ce cântam şi mă legănam ca să-mi ţin de urât, învăţasem năravul ăsta de copil cînd rămâneam singur şi mi-era frică, mă gândeam la Victoria, soţia lui B: O vedeam în cămăşuţa de noapte, dimineaţa, prin transparenţa căreia i se vedeau formele, scoţându-şi sânul delicat cu sfârcul roz ca să-l alăpteze pe cel mic. O priveam fascinat fiindcă deşi era năucă de somn părea cuprinsă de-o uşoară exaltare, de-o bucurie tandră şi câteodată părea că mă priveşte, zâmbindu-mi înduioşată. Ardoarea cu care îşi privea bebeluşul când îl alăpta: îmbujorată, cu ochii plini, strălucind de-o lumină interioară, unică, ne mai cunoscută până atunci, toate astea mi se arătau ca dintr-o icoană.Cred că în acele momente nu mă mai controlam şi-mi arătam bucuria năvalnică, chinuit de-o tandră iubire: „ Cine poate afla motivaţia intensei bucurii de-a fi mamă. Nu numai la oameni ci şi la animale, aura acelei inconştiente revărsări de dragoste faţă de o făptură care fiind zămislită de tine ştii foarte bine că va deveni la fel de muritoare ca noi toţi? Cine-mi va putea dezlega misterul acestei stranii bucurii, de a oferi spre sacrificiu încă o fiinţă, planetei devoratoare? ” O, Doamne!… Există o duioşie mândră a mamelor în asemenea momente şi care le îmbracă într-o lumină ce te obligă să le priveşti cu sfinţenie, dar pe care V. B. o interpretase altfel şi pentru care se răzbunase.Cântecul din cap se oprise de mult, dar eu mai continuam să mă legăn până simţii o înţepătură ascuţită în mâna dreaptă, realizam că sârma ghimpată îmi rosese încheieturile, perforâdu-mi o venă şi m-am oprit din legănat. Sângele se prelingea în căuşul palmei crispate de durere.Nu mai auzeam decât zvâcnirile inimii şi din cauza respiraţiei grele, hîrîitul plămânilor; nici vocile nu se mai auzeau, nici măcar distorsionate, credeam că am asurzit complet. Temător şi cu atenţia încordată, în liniştea suspectă care se lăsase mi se păru că prin preajmă se mişcă ceva, o vietate care nu era om şi care pufăind se apropia de mine până-i simţii botul amuşinându-mă, era un câine care începu să-mi lingă voma de pe gură.Prima reacţie fu de silă amestecată cu puţin haz (de necaz), apoi de spaimă, gândindu-mă cu groază că aş putea fi muşcat – asta-i mai lipsea acum – şi de ce nu chiar mâncat, cum auzisem că s-a mai întâmplat.În disperarea care pusese stăpânire pe mine îmi veni să urlu, dar revolta m-i se înfipse în gât ca o ghiară, sufocându-mă. Dintrodată am fost cuprins de un nou frison, dar de data asta cu zgâlţiituri din ce în ce mai accentuate, până cînd, după o troznitură puternică-n ceafă, m-am simţit înfăşurat de-o lumină ciudată, albastră-argintie, ca un fulger şi care m-a catapultă în afara trupului, rămas în urmă într-o stare cataleptică.Fusesem azvârlit departe, incredibil, peste coame de umbre şi nori, dincolo de orizontul obişnuit, părea că mă înălţam arzând, rarefiindu-mă în atmosferă şi căpătând nuanţele spaţiilor ce le traversam. Lumina argintie care mă catapultase se subţiase în urma mea atârnînd ca un fir abia perceptibil, aninată de trup. Fu de ajuns să mă înduioşeze la amintirea lui şi m-am şi trezit deasupra-i, deasupra-mi?:”Ce se întâmplă?…Cine sunt…adică…. Cine eşti? „ M-am trezit întrebându-mă cu gândul, fără glas...Eu s-au Vladimir, nu-mi dam seama: „ Mâini sau picioare nu am, am o putere de neconceput; fără ochi văd, fără urechi aud, ştiu cu o atotpătrunzătoare înţelepciune. Prin natură sunt detaşat de restul, de toţi şi nu e nimeni care să mă ştie ?!….” Ciudat, întrebarea i se păru cunoscută, de parcă ar mai fi pus-o sau ar mai fi auzit-o cândva. O voce, sau o melodie interioară continuă: " Pură esenţă spirituală sunt, pe veci. Din mine totul s-a născut, pe mine totul se sprijină, în mine totul este iar topit: se topeşte ca zăpada în apă...Sunt mai mic decât cel mai mic atom, şi mai mare decât cel mai mare.... Sunt cel străvechi. Sunt Omul…Sunt fiinţa de aur…germenul de aur din care se desfăşoară... „„ Mi-am dat seama că astrele erau totuşi cu mult prea depărtate, ele păreau numai că mă înconjoară, ele doar se reflectau în curbura pământului, fiind noapte erau proiectate în conul de umbră… sigur şi curbura le reflecta ca într-o oglindă…Doamne! ”Ce ar fi trebuit să fie cer părea o curbură transparentă pe pereţii căreia, eu sau Vladimir?, mai bine zis starea irizată de culori şi sunete în care mă aflam, se balansa, glisa, căpătând forme ciudate; putea de pildă să afle ce se întâmplă la distanţe destul de mari, era suficient să dorească şi se alungea, se dilata sau comprima, după dorinţă, auzind şi văzând totul, dar altfel, ca şi cum ar fi fost un receptor de unde, culori şi sunete.Visasem şi în alte dăţi că zbor, făcusem adesea călătorii, dar în somn, fie că-mi luam zborul de pe vreo înălţime, vâslind din braţe, fie luându-mi avânt din alergare, şi cu tot trupul, pe când acum? „Balansam deasupra lui. El – eu, era Vladimir? Oare murisem? Murise numai el? Nu înţelegem.Ştiam că la oameni, când mor, şi nu numai la oamenii chiar şi la alte animale, se întâmplă ca după expierea sufletului să le rămân ochii deschişi, ai lui - ai mei, erau închişi: nările mi se dilatau uşor şi un fir de abur ieşea dintre buzele întredeschise.Radiam înfăşurat de un contur galben auriu cu pete violacee sau negre în zonele traumatizate, în deosebi la cap, unde fusesem lovit mai puternic şi la mâini, care sângerau din cauza sârmei ghimpate: „socialism cu sârmă ghimpată”, mi-am zis; zonele alogene erau colorate în roşu aprins; inima, ficatul, plămânii, toate organele, pulsau în diverse culori cu un zumzet armonios, tot eram un cântec, al meu, al lui, al trupului meu.Îmi eram drag, îl iubeam, mă iubeam, şi-am început să pulsez pe curbura strălucitoare într-un dans în care simţeam că mă urmează, nu că mă urmează fizic vorbind, ci mai degrabă că se lăsa locuit de bucuria şi exaltarea mea. Mă mustra gândul că deşi se afla la limitele supravieţuiri, datorită mie, mai găsea resurse să mă slujească. La câte ciudate şi năzuroase eforturi l-am supus, uneori jenant de degradante, ca şi-acum, s-a lăsat strivit de cele mai josnice porniri datorate trufiei, lăcomiei, invidiei, tentaţiilor şi abuzurilor de tot felul iar când eram la ananghie puneam pe seama lui toate apucăturile rele şi neputinţele. Împovărat, peste puterile sale, ducea până la epuizare, rezistând şi abia îndrăznind să mă atenţioneze cînd putinţele lui ajungeau la limită. Este evident că în alcătuirea noastră el este cel răbdător, cel care ne apără şi ne slujeşte, şi că noi …Care noi?…Cei din lăuntrul alcătuirii?…Oricum, suntem nişte jalnici profitori, motivaţi doar de faptul că ne considerăm unici, fii aleşi ai Părintelui Suprem. Oare? Eu, egoistul, la marea despărţire voi expia în armonia vibraţiilor înalte, cerşind iertare. Dar el, el…îl voi lăsa pradă ţărnei din care, cândva, s-a alcătuit să mă primească.Lângă trup, animalul care mă amuşinase şi de care mă speriasem, fiara fioroasă, acum se dovedea a fi o jucărie vie, un pui de căţel. Îl vedeam transparent, ca de faianţă, fin desenat de vinişoare, prin care sângele pulsa ritmic, la fel şi organele, viu colorate, se rostogoleau într-un dans jucăuş, iar la fiecare mişcare toate păreau că înoată într-o ninsoare de pulbere fină, ca în globurile chinezeşti. Din când în când, lăsându-se pe lăbuţele din faţă, î-mi mârâia chipul, temător, de parcă ar fi dorit să-i vorbească şi dacă a văzut că nu reuşeşte, a început să-l latre insistent. Înduioşat de jucăria din faţa mea, ochii din trup mi s-au deschis şi m-am simţit învăluit de-o bucurie frenetică împletită cu o dorinţă fierbinte şi fără margini de viaţă. Încet, încet realizam că simţurile începeau să-şi revină.Luată prin surprindere, jucăria, a început să schiaune încet, apoi să latre cu insistenţă, retrăgându-se în fugă până-n faţa uşii deschise de la ghereta paznicului, gheretă lângă care fusesem adus bătut, inconştient, şi probabil aruncat. Auzeam din nou glasurile de la început, de data asta mai clare, mai limpezi şi dincotro vin. A fost suficient să închid ochii din nou şi zmeul de lumină, Vladimir, să mă poarte într-acolo:„Taci, cu tata, Băşică, fi cuminte…” Băşică, auzi ce nume! - s-a aşezat cuminte în faţa uşi deschise ascultând nerăbdător discuţia celor doi, arătându-şi, din când în când, nedumerirea printr-un uşor scheunat, ne înţelegând parcă indiferenţa ce mi-o arătau. „Peste o jumătate de oră telefonezi la miliţie, iei legătura cu ofiţerul de serviciu, Neagu-l cheamă…”; „Şi ce să-i spun, să trăiţi?…”; „Mă Urlete, mă, nu face pe prostu cu mine, mă, că nu ţine. Cum, ce spui? Spui c-ai prins un infractor, care a năvălit peste tine, pe deasupra şi beat…Duşmanu de clasă Urlete.Norocul tău a fost că au venit băieţii de la şcoala profesională, care l-au recunoscut, că trecuse şi pe la ei de le făcuse scandal, şi că din cauza gălăgii au ieşit fierarii betonişti de la dormitoare şi l-au potolit, că altfel te omora…S-au te omor eu pe tine…”; „Păi, dormitoarele sânt hăt, tocmai…”; „Bă!…Tu nu înţelegi că era ca o fiară!…Şi că dacă nu-l imobilizau cu sârmă….”; „Înţeles, să trăiţi!…Şi dacă, tov. Neagu, mă întreabă mai în amănunt, eu ce să…”; „Neagu, n-o să te întrebe, c-o să-mi ceară mie Procesul Verbal, pe care o să ţi-l semneze ăia de la salvare când or veni să ridice obiectivul…”; „ Şi când vine schimbul, la şase, ce-i spun?”; „Eşti bou, tovarăşe Urlete. Nu-i spui nimic, că nu e treaba lui şi fiindcă-i spun eu să nu te întrebe. Şi gata, că sunt mort de somn…După ce ieşi din schimb, iei registru de procese verbale, îi spui lui Pamfil că ţi l-am cerut eu, şi vi cu el la mine…Şi, Urlete, mă, nu te mai lua de băieţii ăştia, de la fier beton, că ăştia-s clasa muncitoare, mă, care ne ţine pe toţi şi uite, ca şi în cazul ăsta, mai avem nevoie de ei…”; „Păi tov. Colonel, să iertaţi, cam fură din bunul poporului…”„Păi nu fură din al tău, măi, sătean de la oraş…Nu va ieşit proprietatea din cap!…Ia din al lor, că iei sânt baza… Iote-te! …bă, ce căţel frumos…”; „Pui de ciobănesc, mi-l deteră nişte ciobani de pe lunca Dunării…” Tovarăşul colonel îl apucase pe Băşică de ceafă şi da să se joace cu el. Băşică însă, tremura tot şi scheuna, până la urmă, de frică, îl scăpă pişatul stropindu-l tot pe tov. Colonel: „Mă, dă-l în pizda măsi de ciobănesc, să nu te mai prind cu el…” şi-o porni spre ieşirea din spate unde-şi lăsase, mai ferită de ochii oamenilor, maşina.„Doamne, bine c-ă scăparăm, maică precistă. Hai Băşică, vin la tata să te cureţe…Sătean de la oraş, ai?! Fir-ar coasta mătii a dracului, de colonel făcut pe puncte, vorba lui Tatamare: Ajunger-aţi pe năsălie, cu neamurile îmbrăcate naţional şi să vă cânte Hora Uniri…Ştiţi voi ce-i ăla sătean?…nemâncaţii dracului…Înjura şi cu batista îl curăţa pe Băşică de noroi – Ce le-o fi...Eu nu ştiu cum a ajuns ţara asta pe mâna leprelor, a nemâncaţilor ăştia?! Ţară fără neam, vorba lui Tata Mare, cu curul în două luntrii – şi ţinându-l pe Băşică în două labe, îi cânta şi-l juca pe genunchi: Uite-aşa cum ne vedeţi…ahaha!…ha-ha!…ha-ha!…Îi făcurăm noi pe Nemţi!…ahaha!…ha-ha!…ha!…ha!.Şi uite-acuşi, acuşi, acuşi!…ahaha!…ha-ha!…ha-ha!…O să-i facem şi pe Ruşi!…Până una alta, ne făcură ei Băşică şi încă, vorba aia, cu ea îndoită…Dinspre poartă se-auzea urlând, în sfârşit, sirena salvării. De spaima farurilor care mă inundaseră, trupul mi-a leşinat din nou. Doar zmeul de lumină ţâşnit deasupra mai supraveghea:În timp ce brancardierii se ocupau să ridice Obiectivul, singurul care părea că mă observă era Băşică; se uita în sus către mine şi din când în când îmi arunca câte-n lătrat scurt, de parcă mi-ar zis: „ ştiu că eşti acolo…ham!…” - apoi iar se întorcea către trupul examinat de doctor aruncându-i acelaşi scurt lătrat: „ şi-acolo…ham!…”După plecarea salvării, Băşică continua să mă privească nedumerit, pufăind şi scoţând câte-un scârţâit, când către mine, când către Urlete; „Hai tată, lasă…că mai avem niţel şi vine Pmfil şi mergem acasă la Veta….la bloc, la cavou…Da, da avem privată cu lanţ…şi apa nu curge…Mirosul de lauden îl izbi ca un camfor: ”Tampon!…întinde şi ţine strâns…Foarfecă!…Tampon, curăţă bine ….acum taie scurt, mai scurt… ,,Albul halatelor lucea intens şi o maree lăptoasă invadă încăperea năpustind pereţii, totul se dilata în vag: chipuri, sunete…Doar conturul unor ochelari negrii, cu ramă groasă, ca nişte hublouri, mă priveau în cădere.Gândeam că mă scufund în mine ca într-un submarin cu inima pulsându-mi în cală. Prin hublouri sângele lovea mătăsos trezindu-mi vagi continente cu arbori pletoşi, legănaţi în durere.Departe, abia desluşit, scăpăra un oraş ce părea pustiu, sfârtecat de străzi ciudat aşezate şi toate înfundându-se spre o catedrală cu turle sfâşiate de nori, prin care un soare, veşnic încremenit în amurg, îi lumina vitraliile.Coboram pe lângă casele cu ferestre oarbe lucind de aceeaşi lumină: nici-o strigare, nici-un nume, nici-o pasăre şi nici-o vietate, nici-un fior, doar un aer tăcut, încremenit. Pluteam iar, de data asta părea că-mi pluteşte şi trupul odată cu mine: „ Unde mă aflu?!…” Ecoul reverberat de ziduri umplu străzile pustii.Vâslind din mâini m-am ridicat spre o colină vroind să ţâşneasc în afară, n-am reuşit; Am mai vâslit încă odată şi oraşul începea să rămână în urmă, până dispăru. Cuprins sub o negură deasă, mai făcui un efort de scăpare, dar m-am izbit ca de-o cupolă şi-am început să cad, cu rotiri ameţitoare. În loc de nemărginire m-am trezi captiv, ca într-un ou: „ Încă odată!…” De data asta cupola se sparse. Am fost sorbit în afară cu o viteză ameţitoare. În urmă oraşul şi colina se scufundau în marea fosforescentă peste care pluteam.Cranii se roteau în juru-mi, ca nişte planete, şuierând cu glasuri ciudate, în care recunoşteam voci, ştiute parcă, ce îmi spuneau cum şi pe unde să urmez calea: „ Trecem peste pajiştea arsă de Iub …Rămâi, hai rămâi, dragule…” „Nu lua în seamă chemarea lor chiar dacă-ţi vor părea sfâşietor de duioase, rezistă, sunt resturi de hume şi umbre…”, Recunoşteam glasul lui Jean-Valjean, glasul tatei care în final, cu glas de tunet, cum îi era obiceiul, îmi poruncea: „ Fugi tată, fugi!…”Craniile şi vocile dispărură, simţeam cum cobor. Atingeam cu tălpile pavelele reci de pe aleea unui cimitir: Ici, colo, la câte un mormânt, lumânări aprinse cu lumina parcă îngheţată. Femei prosternate, sau cu braţele ridicate, rugându-se; rareori câte un bărbat cu capul în piept, copii încremeniţi în zbor, şerpi de aramă şi tot felul de animale schiloade; totul şi toţi, păreau împietriţi în aceeaşi durere, de parcă deasupra lor ar fi străjuit un înger de fontă. Aş fi vrut să mă oprec, să înţeleg, dar glasul lui Jean, de care întotdeauna mi-a fost teamă, continua să mă îndemne…Spre capătul aleii începu să se desluşească strălucirea unui crucifix şi cu cât mă apropiam îmi dădeam seama că strălucirea venea din lăuntrul celui răstignit, iar la picioarele lui străjuia un tigru, părea că mă aşteapta fiindcă se ridică şi după ce-mi linse picioarele, ca nebunia să fie deplină, începu să-mi vorbească: „ E Vasile, fratele tatălui tău răstignit de bolşevici. Fă-ţi semnul împăcări şi treci mai departe.” In timp ce se închina, Vasile deschise se ochii şi pe chipul supt, cu pomeţii răstiţi, apăru un zâmbet; după care-şi înclină capul într-o parte.Ultima dată când l-am văzut pe unchiul Vasile a fost în ’46, toamna, venea din Siberia, unde fusese deportat de sovietici, imediat după ce Basarabia a fost cedată lor prin pactul Ribentrop – Molotov. După război, Majestatea Sa Regele Mihai, îi ceruse lui Stalin eliberarea tuturor românilor din lagăre şi din prizionerat.Stalin răspunsese prima dată că majoritatea prizionerilor se înrolaseră de bună voie în diviziile Tudor Vladimirescu şi Horia Cloşca şi Crişan, iar cei care mai existau, dacă mai existau, nu puteau fi decât cei care se făcuseră vinovaţi de crime de război, cât despre deportaţii basarabeni nici nu putea fi vorba: „ Cetăţenii Republici Moldova, nu ai Basarabiei, dacă sunt deportaţi, sunt pentru fapte săvârşite ca cetăţeni ai U.R.S.S.”În spatele cruci se zăreau zidurile unei mânăstiri şi cupola unei capele; „Acolo sunt slujitoare cele mai minunate femei din neamul tău… - şi de parcă mi-ar fi ghicit gândul, tigrul adăugă – şi buna ta mamă va sluji tot aici…” ; „ De unde şti? ”; „Sunt paznicul duhului tău, partea ta de veşnicie legată să te urmeze oricând şi ori unde.”; „ Şi până acum unde ai fost? ”; „ Suntem şi vom fi întotdeauna împreună…”, „Tu eşti Vladimir?” Dar tigrul râse, mângâindu-se de mine. Străbătuserăm mânăstirea şi acum ajunseserăm la capelă. Am intrat în pronaos şi-ntr-o parte, acolo unde de obicei se aprind lumânări pentru vii, părea a fi o vatră, iar cineva, nedesluşit, adusese coceni şi-acum avea grijă să nu se stingă focul. Pe-o laiţă se afla o copaie acoperită cu-n ştergar, mirosea a aluat pus la dospit; Alături, într-o altă copaie, dormea un copil dezvelit şi-mbujorat de căldură care-mi păru cunoscut şi am vrut să mă apropii şi să strig de bucurie, ca după o îndelung aşteptată regăsire, dar tigrul m-a oprit tă-indu-mi calea. Ca de nicăieri, se auzi glasul bunicii Ana, din partea tatei, cu inflexiuni moi, basarabeneşti: „ Ăi duhul tău ostinit, nu-l trizi. Până dospieşte ăluatul, se viendică, i-n somnul cărnii…Tu mai ai pân să treci vămile vieţii…” , şi dispăru. Am zis să treac mai departe, dar am simţit un fluier uşor că-mi răcoreşte glezna. Era un şarpe de casă, alb, cu ochii rubinii care ridicându-se pe jumătate, mă privea zâmbind, şoptindu-mi, de-acuma nu mă mai mira nimic: „Pleci? De partea cealaltă a naosului te-aşteaptă bunică-ta, Mita-zmeoaica, cu maică-sa Dârza, iar mai departe maică-ta Maria, cu tot neamul lor de Scuturici.”; „ Dar mama trăieşte şi mama mare la fel.”; „Nu se ştie, nu se ştie…Vino cu mine, că ţi-am pregătit merinde pentru drumul de-ntoarcere pe care-ai apucat.”; întradevăr, proaspăt lipită, prispa pronaosului dinspre partea cealaltă mirosea a curat. Pe un ştergar erau rânduite: o strachină cu lapte cald; pe-o frunză de brusture, peşte proaspăt fript; mămăligă, hribi cu smântână; î-mi lăsa gura apă. Dintrodată, din colţul întunecat al firidei, recunoscu glasul repezit al Dumitrei:„Nu-l asculta şi nu te-atinge de ce-i pus pe ştergar. Tot ce-i pus acolo, sunt pentru el. Te-ncearcă maică…După el, fiindcă n-ai urmaşi, ar vrea să-ţi dezlegi duhul de cele lumeşti…Milostivul, usca-i-sar pielea pe băţ, că tu n-ai ce plăti pentru noi.”; „Ce să plătesc?…” şi Dumitra râse; „Ce să plăteşti? N-ai trecut prin cimitirul împietrit? Acolo-s toţi cei răpuşi de biruinţa neamurilor noastre şi pentru care noi aici la mănăstire ne rugăm să nu se atingă de duhul tău.Lumina lui Hristos – Tigrul să te ocrotească în veci…Iar pe ăsta, mânca-şi-ar coada, înghiţi-sar de viu…” şi zvâr, cu vătraiul după şarpe. Descolăcindu-se mai mult, şarpele se înălţă mai semeţ şuierând:„Blestemat să vă fie neamul, în veci. Hai, Dumitro, arată-te nepotului, şi tu Dârzo, hai arătaţi-vă nepotului vostru, să vă vadă chipul chinuit…”; „Nu-l asculta”, se auzi glasul Dârzei, calm şi liniştit, la care şarpele, ca prin farmec, se târî liniştit spre masa de pe ştergar. „Vezi-ţi de drum, mergi, maică-n lume şi cunoaşte, încă…”.Mergi mai departe-mi şopti Tigrul. Ajuns în naos, în faţa altarului, simţeam ca şi cum s-ar fi aflat prin preajmă cineva, ceva, ca o umbră. Căutând în jur,urcând cu privirea spre cupola cea mare, toţi pereţii erau zugrăviţi cu chipurile sfinţilor mei strămoşi care parcă mă priveau miraţi. Aerul se umplu de-un abur auriu din care mă ţinteau doi ochi albaştri, chiar în faţa altarului. Din abur începu să se desluşească o siluetă, era mama; îmbrăcată în rochia ei preferată, bleaumarin cu picouri albe şi roşii, cu părul prins într-o basma care se lega la ceafă. Simţeam o dulce sfâşiere şi-am vrut s-o ating, să-i simt obrajii şi părul roşcat, moale, mătăsos şi să-i mângâii ochii fripţi de atâtea lacrimi tăcute, dar umbra dispăru. Cât trăise, o neglijasem, iar acum…M-am trezit mângâind blana moale a tigrului şi din bolta bisericeii am auzit doar glasul mamei: „Nu te necăjii, oricând şi oriunde, voi fi mereu cu tine. Nu căuta să vezi, că aici n-ai ce vedea, tot ce ţi s-a arătat până acum sunt doar biete dibuiri ale minţii tale surpate de durere şi tristeţe lumească.”; „Înseamnă că-s viu şi n-am murit?!…”; „Ce-s gândurile astea, cum să mori?…Tu încă vremuieşti, cum ar zice mama Dumitra, intră repede-n altar…uşa de-acolo duce spre lume…”. Vocea din boltă se stinse şi tigru se năpusti cu labele-i puternice, zvârlindu-mă spre uşa altarului: „Deschide repede uşa altarului, n-uzi…”; „Domnule profesor, treziţi-vă!… Îşi revine, pulsul a început să se stabilizeze, devine constant. „ Bine, vin imediat…telefonaţi la miliţie, să vină pentru…„ ”Pentru?…„ Pentru cercetări…să-şi facă treaba, mama lor de excroci.„ Domnule profesor!?…„ Bine, telefonez eu!Era noapte, pătura grea de gudron ca o sticlă de geam afumată era zgâriată de dâre de lumini, din când în când. Pluteam peste şoseaua care ducea în oraş. Iar sunt zmeu, mi-am zis. Desluşeam luminile simetrice ale unei clădiri înalte, destul de îndepărtate. Trebuie să fie spitalul, doar ştiam că m-au dus la spital şi vâslii într-acolo. Mă gândeam cum o să aterizez pe pământ, cum o să intru pe poarta spitalului, şi la ce mutră va face portarul. Şi vesel, vâslind din…Din, ce?…Fusese de ajuns doar să gândesc şi era gata să nimereasc în sârmele de înaltă tensiune, dar zumzetul prticulelor de lumină m-au respins.Ce frumos alergau, ca nişte licurici, de toate formele: spirale, bastonaşe, bobiţe mici, ca de nisip luminos, şi mai mici, mici de tot, înfăşurate într-o pulbere fină, jucând într-un zumzet melodios. Intrând în joc, am început să vâslească pe lângă lanţul de particule şi chiar am încercat să-l întreac, dar nu reuşeam; Refracţii ciudate multiplicau şirul ca printr-o apă şi mi-am dat seama că începuse să plouă. Luat cu joaca, mă depărtasem prea mult de spital, eram încă foarte departe şi pătura groasă de gudron începuse să se descompună, curgând odată cu ploaia într-o pastă vâscoasă. Trecând pe lângă o lizieră mi s-a părut că aud gemetele înăbuşite ale copacilor şi păsări de noapte ţipând speriate, vedeam cum vieţuitoare mici îşi scurmau ascunzişuri în pământ, toate luminau în culoarea panici lor, agitate de teama pieirii. O neputinţă sfâşietoare începea să mă cuprindă şi-am început din nou să vibreze radiind o lumină portocalie: „Acum e momentul…acum e momentul să fac marea alegere, să fiu liber, liber!…”. Libeeer! Libeeer! Îmi răspunse, ecoul. Odată cu muzica din mine, care creştea tumultuos, ţâşnii în sus, către un petic de lumină depărtat, pornind într-o bucurie a eliberării, spre acel fără de timp şi fără de spaţiu. M-am trezit plutind deasupra propriului meu trup în jurul căruia se aflau câţiva tineri, probabil studenţi la medicină, fiindcă ascultau cu multă atenţie explicaţiile pe care le da, domnul mai în vârstă, probabil profesorul lor, calm şi privindu-i pe fiecare în parte: „Are febră mare şi asta e foarte bine…pulsul puternic, dar regulat, şi asta e iar foarte bine…înseamnă că organismul a început lupta. În afară de cap, au mai fost traumatizaţi şi alţi centri vitali, tot trupul e plin de contuzii şi echimoze, a fost pur şi simplu măcelărit.”Era în salonul de reanimare din subsolul spitalului: Pe mijlocul unui culoar, destul de slab luminat, erau amenajate pe lateralele cu despărţituri din beton, ca nişte ţarcuri, câte două paturi; lângă paturile cu noptiere din metal, vegheau suporturi mobile, ca nişte arbori metalici, de care atârnau borcane cu perfuzii sau transfuzii, după caz.În paturi zăceau cadavre anume alese spre a supravieţui dar care acum, neantizau, cum se exprimă profesorul studenţilor care-l urmau. Ieşind pe culoarul despărţitor şi oprindu-se în hol, profesorul îşi scoase ochelarii – „Hublourile negre în care ma-am scufundat la începutul operaţii…”mi- am zis cu ironie şi-am începu să-l observe mai atent: Avea o faţă triunghiulară, accentuată de pomeţii ieşiţi în afară, ce-i dădeau un aer mongoloid; cu arcadele umbrite de sprâncenele stufoase, din care ochii, spatulaţi de pleoapele căzute, mai luceau încă de-o apă-n lumină. Frecându-şi intens fruntea puternică, cu două noduri proeminente, ca nişte coarne, şi care-l mâncau îngrozitor, rămase pentru o clipă descumpănit uitându-se rătăcit în jur. În locul tipului sever şi autoritar, studenţii, ca şi mine, descopereau chipul blând, uşor fâstâcit, aproape comic, al unui om istovit.Profesorul, doctor în medicină, chirurgul Grigore Opran, Grig, cum i se mai spunea, se afla de două zile sub impresia pacientului pe care-l operase, lăsând la o parte starea clinică, gravă, în care fusese adus rănitul, dar şi detaliile vulgare, lipsite de bun simţ oferite de miliţieni ca şi procesul verbal.La întrebarea lui Grig: „Cine fusese( fuseseră) autorii unei asemenea agresiuni?” I se răspunsese că „Subiectul – auzi, subiectul! – fusese găsit pe şantierul….de către paznici de noapte, în stare avansată de ebrietate, violent şi plin de sânge, insultându-i şi chiar sărind la bătaie…la care, normal că tovarăşii l-au imobilizat…”; Legându-i mâinile cu sârmă ghimpată, domnule ofiţer? Lăsat să zacă în noroiul şantierului atâtea ore, în ploaie…; ” N-avem echipaje, tovarăşe profesor…daţi-l în mă-sa de criminal, aeru’ l-a mai trezit, la salvat, ce mai…”; atunci de ce la-ţi mai adus la spital, ar fi vrut să-i spună, dar n-avea rost. Ajuns în cabinet, telefonă din nou procurorului de instrucţie şi-acum îi asculta explicaţiile, avea senzaţia că receptorul deshală un miros acru, un amestec de usturoi cu băutură stătută: „ Îmi pare rău, dar pacientul nu merită atenţia dumneavoastră…
Durerea explodată din plex i se înfipsese în grumaz, apoi în ceafă, până-n creştet; vru să se ridice dar nu reuşi decât să se rostogolească pe-o parte, mâinile şi picioarele îi erau legate cu sârmă ghimpată. Sângele de pe faţă i se prelinse-n gură înecându-l, o vomă acră, uşor alcoolică, îi împroşcă faţa şi zgâlţâit de frisoane puternice începu să urineze.Cum zăcea resemnat în propria-i urină fierbinte, durerile păreau amorţite, din preajmă, destul de aproape şi amplificate de liniştea nopţii se auzeau două voci; primul îndemn fu să ceară ajutor, îşi aduse aminte însă de cele întâmplate şi renunţă. Auzea numai cu urechea dinspre pământ şi destul de înfundat, cealaltă zvâcnea dureros şi cuvintele erau distorsionate ca de-o bandă magnetică cu turaţia din ce în ce mai joasă.Una din voci părea răstită dar autoritară iar cealaltă, mai umilă, părea încăpăţînată şi vicleană: “…..Săuuuoau scrioauuu.?!!!.….scriiieeţiii duuumneeeooavoooaaastră….”Înainte de a continua, mă simt stânjenit, ca-ntotdeauna de altfel de câte ori încercam s-mi amintesc cele întâmplate atunci; un al-nu-ştiu-cîtelea simţ îmi lăsa impresia că totul e fals, că ceva nu era în regulă, că o parte din întâmplarea aceia care-mi părea că s-ar fi petrecut altcuiva ar trebuii să mi-o asum: chiar dacă a fost, sau n-a fost, aşa sau altfel; chiar dacă nu-mi mai dau seama dacă a fost vreodată a mea şi chiar dacă a fost, sau n-a fost, vreodată, a altcuiva, fiindcă lucrurile şi mai ales realitatea despre care am pomenit mai înainte şi tot ce va urma, stau sub semnul incredibilului...Conştiinţa de sine veţi spune, ea nu te lasă, e un dat şi nu ai încotro, se simte solidară cu tot ce se întâmplă, s-a întâmplat şi se va mai întâmpla oricăreia dintre semenele ei. Aşa dar eşti condamnat la sinceritate. Lumea concretă e una şi realitatea e alta şi mereu ne îndeajuns de înţeleasă, ori de cuprins, mecanica minţii cu raţiunea ei discursivă, logică, dialectică, e t c şi e t c, pusă mereu pe analize şi justificări, orbeşte de strălucirea faptelor din realitatea aceea şi năluceşte abstracţii, iar Soma – trupul nostru cel de toate zilele - zadarnic îşi ascute senzorii, iar biocurenţii-şi sfârâie neuronii, doar, doar, vor dibuii măcar o ideie, ceva...Rezultatul ?! ….O chimie năclăită de simţuri : “ ...aici totul ni se arată ca-n oglindă şi toate le desluşim din ghicitură... “ . Mi-e teamă că lucrurile sunt mult mai subtile. Ne măsluită, viaţa noastră, are o cu totul altă imagine, o cu totul altă reflectare în conştiinţa de sine. Cu toţii suntem depozitarii chipului real al faptelor noastre, premeditate sau nu, întâmplărilor fericite sau nefericite şi de care simţim nevoia la un moment dat să scăpăm ca de o povară, şi uite aşa ne trezim, povestind, că punem totul pe seama altcuiva. Ca să scapi de coşmar inventezi un Alter Ego căruia îi pui în cârcă isprăvile tale, vezi doamne apelezi la depozitul imaginar.Faţa mi-era umflată, tumefiată şi zvâcnea, nu puteam să mişc buzele şi nici să deschid ochii, nici glas nu mai aveam.Mă simţeam părăsit într-o beznă mâloasă prin care se năpusteau fioroase, săpând galerii adânci, cârtiţe de nelinişti şi spaime, căutând parcă întradins prin gudronul bietei mele vieţi numai fapte necugetate, nelegiuiri ori, păcate greu de iertat şi pentru care acum trebuia să plătesc.Risipisem o bună parte din ea fără să-i fi dat vre-un sens, numai trufie, râs şi pradă lacomă. Ca orice fiinţă fusesem şi eu înzestrat cu haruri dar de care, fie că mi se părea firesc să le am, fie că nu–mi bătusem capul să le înţeleg şi să le preţuiesc, îmi cam bătusem joc.Tata fusese arestat şi dus la Canal în ’52: Exact la trei ani, după radierea forţată a firmei (Anul ’49 Naţionalizarea tuturor patronilor mari şi mici, capitalişti-exploatatori...Chestii cu lupta de clasă...) a fost arestat în aprilie, primăvara de pe stradă, lângă casă. Locuiam pe atunci la mansarda din strada Doamnei, la doi paşi de fosta Poliţie a capitalei şi Prefectură, care-ntre timp devenise Miliţia Capitalei. La numai un an de zile am fost şi eu arestat. Trecuseră cam 12-13 ani de la moartea tătucului Stalin, pentru care fusesem închis, avusese loc demascarea şi condamnarea cruzimii regimului său, a lagărelor, gulagurilor şi tuturor crimelor: mai întîi de către Hrusciov şi apoi de celelalte state din lagărul socialist, se vorbea tot mai des de „dezgheţ” , avusese loc întâlnirea de la Geneva şi amnistierea tuturor minorilor, printre care mă număram şi eu.O bună parte a anilor de după arestare aveam momente în care, dintr-o dată, vederea mi se întuneca - simţeam pe ochi apăsarea ochelarilor negri, etanşi, de la securitate, întocmai ca acum - după care, brusc, începea tortura unui joc absurd şi chinuitor: Eram fugărit de fiinţe ciudate iar din cauza spaimei ce mă copleşea îmi păreau a fi ca nişte entităţi fluid gelatinoase şi mirosind înţepător a vaselină industrială, cu care se ung motoarele. Intuiţia, sau o anume capacitate senzorială ce o dobândisem, mă ajuta să presimt de obicei ce urma să mi se întâmple şi să scap de aşa zisa atingere a lor, moment în care îmi reveneam. Coşmarul dura câteva secunde, din care mă trezeam încercând să las impresia că starea mi se datora firi mele mai distrate, de artist, vezi doamne. Cât de convingător păream nu mi-am dat niciodată seama, mai ales atunci când mă aflam cu cineva, oricât de apropiată mi-ar fi fost persoana, iar în societate nici atât, acum însă nu se mai termina: Părea ca şi cum m-aş fi refugiat într-un coridor şi continuam să alerg, deşi urmăritorii mă abandonaseră, în schimb din pereţii coridorului străbăteau strigăte disperate amestecate cu vaiete şi rugăminţi care mă biciuiau şi mai tare: „ Ajutor!… Nu da, nu mai daţi!… Ajutor, fie-vă milă!…Omorâţi-mă, nu mai pot, numai pot !…Fie-vă milă!… Mai bine mă omorâţi!…” O bufnitură puternică, ca de uşă metalică trântită, din spatele meu, m-a propulsat într-un spaţiu îngust care cobora vertiginos.Eram într-un ascensor, întocmai ca…Da, întocmai ca cel din nopţile de anchetă de la securitate şi ochelarii de sudură erau aidoma, numai că de data asta ascensorul părea dereglat şi-n cădere şinele încinse aruncau scântei şi pale de lumină ca de la sudură.Continuam să cred că în curând criza avea să treacă, dar nu, ascensorul dispăruse şi nimerisem într-un fel de sală imensă de castel medieval, nu-mi dam seama, fiindcă părea că fusese transformată la rându-i în hala unei uzine uriaşe: Pe o platforma înaltă, din lemn sau metal, ca o îmensă tejghea de lucru, cum văzusem când am lucrat la măcelarii din Obor, erau azvârlite trupuri ale unor fiinţe, cunoscute parcă, aduse cu un pod rulant, aşa cum se căra fierul la laminoarele de tablă de la Galaţi. De extremitatea podului ca o contra greutate, atârna spânzurată de păr E, prima mea soţie şi care râdea cu chiote, sau aşa mise părea mie, de câte ori forjorii, protejaţi în costume de scafandru, prindeau în căngi de metal trupurile căzute, care apoi erau zvârlite în gura unui cuptor uriaş. Totul se petrecea într-un mod reptat până mi-am dat seama că vacarmul se transformase într-un soi de jelanie, ca o doină, peste care îmi auzeam paşii şi m-am oprit. Era glasul baciului Vanghelie, din Cisnădie, care cânta Mioriţa: „ …Cine mi-a văzut / Şi mi-a cunoscut / Mândru ciobănel / Tras ca prin inel / Mustăcioara lui / Pana corbului….”. Fusese arestat pentru că cineva îl turnase fiindcă în fiecare dimineaţă se aşeza în mijlocul curţii, în genunchi şi se ruga. Când afost întrebat la prima anchetă pentru ce se ruga, a răspuns: „ Pentru de-ale noastre necazuri, de-ale prostimii, domnule căpitan.” ; „ Hai bre nea Vanghele, fi sincer şi spune-ne şi nouă cum e cu gârlaşii...” ; „ Aia era aşa, o glumă de le-o spuneam oamenilor, domnule căpitan...Da-ncolo mă rugam pentru oi, vite, pentru copii... ” ; „ Păi dacă era numai o glumă, spunene-o şi nouă să râdem şi noi, hai!...” ; „ Da-mi daţi drumu’ p-ormă?...” ; „ Păi dac-o fi numai de-atâta, ce dumnezeu – vorba matale, sigur că da.” ; „ Ziceam şi eu aşa cu glas tare ca să m-audă vecini care pândeau pe după gard să vadă ce fac: Doamne adă mai repede gârlaşii...” ; „Care gârlaşi, măi nea Vanghele?...că la Cisnădie şi nici prin împrejurimi nu e nici-o gârlă.” L-au ţinut în bătăi şi anchete până le-a spus că gârlaşii erau Americanii, după care n-a mai scos un cuvânt şi nu a avrut să semneze procesul verbal , deşi ştia carte. În timpul procesului şi după proces, n-a mai vrut să vorbească, făcea greva tăcerii, fără să ştie ce e aia, până-ntr-o zi când l-au pus în lanţuri şi l-au băgat la neagra; iar când după zece zile l-au scos la aer, singur în curte, s-a aşezat turceşte în mijlocul ei şi a început să cânte. Încremeniseră-m toţi din cameră, singurul care a avut curajul să se apropie de fereastra cu gratii a fost Ţânţăreanu, fereastra era la nivelul paturilor, de atunci am urât toată viaţa această baladă şi chiar când o recitam, o recitam în duşmănie şi culmea, avea succes:Ne aduseseră pe toţi politicii în penitenciar, canalul şi alte lagăre de muncă se desfiinţaseră, Piteştiul se transformase, după demascarea torţionarului Ţurcanu, din centru de reeducare, în închisoarea Târşor pentru femei. Murise Stalin, era în vara anului cu Festivalul Tineretului care se ţinea în România şi până la noi ordine creeaseră în închisori locuri speciale pentru duşmanii regimului; altfel nu am fi putut avea onoarea, noi, bandiţii, să stăm alături cu bieţii criminali, violatori, borfaşi, excroci sau tâlhari care, vai de capu lor, sărmanii, ajunseseră în starea asta datorită bestiilor burghezo-moşiereşti-monarhisto-fascist-capitaliste ( hai c-am ziso! ), care eram noi. Când am intrat pe poarta închisorii am avut parte de-o primire extraordinară: de la toate geamurile se bătea în gratii cu gamele, cu linguri, se huiduia şi se înjura.Pe cei de prin curte sau de pe coridoarele pe unde treceam, gardienii îi fluierau din ţignale şi le striga: „ Faţa la perete, vin Americanii! ” şi aşa, cu tot alaiul, triumfal, am traversat curtea mare a închisori şi am fost băgaţi câte 30-4o de deţinuţi în camerele celule - două, pentru izolaţi, acolo unde îndeobşte sunt ţinuţi în lanţuri cei mai periculoşi criminali - din curtea mică.După ieşirea din închisoare, cu toată amnistia, eram nu numai marginalizat ci chiar în mod brutal mi se amintea de către miliţie prin ofiţerul de supraveghere, că drepturile civile îmi fuseseră ridicate, pentru cât timp? mi-am dat seama abia atunci când am dorit să urmez o facultate. Altfel eram trimes mereu către o margine socială care nu mă speria, eram obişnuit cu munca şi nedreptatea. Îmi făcusem un fel de educaţie şi credeam sincer că poţi dobândi un ideal s-au mai multe chiar, prin muncă, voinţă, tenacitate, etc...şi orice eşec s-ar datora numai ţie, neputinţelor tale, numai şi numai din vina ta, într-un cuvânt credeam într-o viaţă normală, cu greutăţile ei, dar şi cu echitatea unei justiţii imanente în care vei izbândi, până la urmă.Remuşcări, coşmaruri, regrete şi păreri de rău mai avusesem şi-n alte dăţi şi de fiecare dată-mi promiteam că odată scăpat voi face şi voi drege, câte-n lună şi-n stele ca să-mi răscumpăr păcatele. Bine, eram un nemernic, “un duşman al poporului şi un putregai“, vorba anchetatorului meu de la securitate, căpitanul Teodorescu.Numai că poporul pe care-l apăra Teodorescu al cărui produs era şi-al cărui duşman mă dovedisem a fi şi chiar eram, nu era altceva decât o turmă imbecilă de puturoşi şi hoţi, puţind a băutură proastă; iar proletarii lui n-aveau nimic de-a face cu meseriaşul cu ştaif, harnic şi priceput, cumpătat, care-şi creştea copii cu gândul că într-o zi îi va călca pe urme, cel puţin, dacă nu visa la mai mult. Poporul lui la petrecere îşi punea mâna în şold, ţopăia sârba învârtind ceapa de coadă deasupra capului, şuierând şi urlând de-o bucurie capie cu ochii injectaţi de alcool prost şi vin acru…Într-adevăr eram duşman al acestei turme jegoase, care numai pentru că erau mulţi, sistemul care-l apăra Teodeorescu, o numea popor şi recunosc: faţă de această haită analfabetă eram vinovat, n-o suportam.În primul rând că erau analfabeţi nu pentru că nu ar fi putut să înveţe măcar cele 4 sau 7 clase ci pentru faptul că erau putori…S-au găsit tot felul de tipi care să-i apere să le găsească scuze, învocând tot felul de nenorociri şi catastrofe sociale inventate, şi eu cunosc bine realitatea oropsirii acestei lumi. Mi-am dat seama de totă minciuna încercâd să le înţeleg doctrina.Pe Teodorescu, după condamnarea lotului nostru de trădători din Octombrie ’53, l-au făcut maior iar după ce l-a arestat, anchetat şi omorât în bătaie pe cumnatu-său, l-au făcut colonel.Problema nu era că fusesem bătut, sau că altă dată am fost şi arestat şi bătut, cît faptul că de fiecare dată m-am simţit vinovat şi mai ales acum, lăsând la o parte violenţa şi cruzimea celor care m-au bătut şi pe care oarecum nu puteam să o înţeleg, nu reuşeam să-mi amintesc motivul şi unde greşisem, la ce nu fusesem atent.Făceam eforturi să adun, să pun cap la cap, cele întâmplate în după amiaza şi seara de ieri, adunam frânturi de imagini şi cătuam sensuri care nu făceau decât să-mi producă o şi mai mare confuzie, nu reuşeam să aflu din ce mi se trăgea:Adunarea festivă „Serile Scânteii Tineretului” la care fusesem invitaţi mai mulţi, eu şi încă două colege din teatru, o orchestră formată din tineri de la conservator, două cunoscute cântăreţe de muzică populară şi G, regizorul şi organizatorul în calitate de instructor al clubului, coleg dealtfel cu noi:„Copii e vorba de nişte premieri ale ziarului şi tov. U, directorul Casei de cultură din T.Sv, ne-a invitat să-l ajutăm….într-un cadru mai cultural….să nu pară tovarăşilor premianţi că este un act formal… am chemat-o şi pe nevastă-mea….( una din cunoscutele soliste ).”G. era cunoscut ca om al partidului, comunismul la găsit ca tânăr jandarm în garda financiară... După desfinţarea ei s-a înscris la conservatorul muncitoresc „Muncă şi Lumină” făcuse regia şi apoi trimes cu o bursă la Moscova pe bază de dosar sănătos. Mai avea şi alte calităţi, numai talent n-avea.Tov. Director, U, ne-a invitat mai întâi în biroul său: „ Mnea!…un coniac, o cafeluţă, fursecuri…o picromigdală…acolo…aşa ca o atenţie… …mnea!…păi nu?…Pînă după şedinţa dă premiere, că p-ormă tovarăşul secretar...mnea!...cu tovarăşii de la judeţ….Ce mai, facem o ieşire…mnea!… ; „ Nu prea, eu aş vrea să plec, am tren...Ştiţi uni dintre noi avem repetiţii şi eu am chiar spectacol şi afară de asta...”; N-oi fi obişnuind tu…” ; „ O-ţi fi având voi spectacol că noi, nu. Nu-i aşa, G….( adăugă doamna G )” ; „ Sigur că da, păi de ce crezi că ne-a dat U.T.C.-ul autobuz … ; „ Terminăm târziu şi la restaurant… „ ; „Mnea!…ştiţi chestia cu restaurantul e aşa…ne-am gândit că… să fie, aşa…ca pentru artişti…mnea!…de atmosferă.Dacă nu e neapărată cu lezare, aranjăm şi luăm micii, carnea şi peştele, gata făcute, mergem la mine acasă, şi-i tragem un chef…Mnea!…stau cu mama, n-am probleme…Şi-aşa la restaurant n-aveam loc de-ntors. ” ; „Cum adică, loc de-ntors?…” ; „ Mnea!…adică dumneavoastră, mai o poezie, o romanţă, tovarăşul artist o glumă, ca oamenii…Mnea! Ne mai aerisim şi noi cu intelectuali ca dumneavoastră. ” ;„ Tovarăşe director…” am dat să zic; „ Am înţeles, aranjăm şi cu deplasarea şi la propriu şi la numerar, Mnea! Eu înţeleg repede să ştiţi…” Tot timpul cât încerca să ne convingă îşi lua ca argument un coniac şi plescăia din limbă scoţând înaintea frazei, sau la sfârşitul ei, acel ciudat: Mnea!…” Mnea!…mi se usucă limba şi respir greu....” Acum se oprise şi mă privea, ne sigur parcă, nu-şi da seama ce vreau, doar el oferise totul. Încercam să-i aflu gândurile dar nu reuşeam, se uita la mine cu o privire tâmpă, o privire fără privire. Omul acesta nu avea ochi şi nici nu ar fi avut nevoie, ce să exprime cu ei?Parcă ar fi zis: „Ce măta vrei, mă intelectualule, ai?…Mnea!…Mă doare-n cur de râzgâiala ta…Mnea! ” - asta era tot ce puteam desluşi în privirea lui; mă priveau două răni alb-albăstrii, apoase, cu pleoapele roşii, congestionate de alcool, în care se vedea doar efortul tâmp, neputincios, al prostiei intrigate.Aveam sentimentul că mă învăluie o nemărginită singurătate, o tristeţe amarnică, auzeam tot mai depărtat hlizeala colegelor mele, în compania solistelor de muzică populară şi a lui G, care mă urmărea cu coada ochiului, îngrijorat probabil, să nu fac vre-o gafă, cum aveam obiceiul:„Vezi ce faci, cum te porţi şi ce spui. Şti!…c-ai mai fost pe-acolo. Tovarăşii te preţuiesc şi-ţi acordă încredere, uni dintre ei te cunosc din copilărie. N-am ştiut că ai copilărit pe Griviţei?! ” – „ Da, am stat pe strada Caraiman ” îi spusesem pe drum; „ Hă! i-auzi, în cartier cu conu Jenică?!” „ Care Jenică?! ” te pomeneşti că ăsta l-a cunoscut pe tata, mi-am zis;„E.B, scriitorul, care a scris…” – „ Kutzarida – groapa celor flămânzi…” mi-a venit inima la loc, pe tata-l chema Ion dar lumea în genere îl cunoştea sub diminutivul, franţuzit, de Jean sau Jenică; când se alinta el sigur îşi spunea Jean Valjean, fusese fascinat de personajul lui Hugo. Până şi în cartea lui E.B, era pomenit ca fiind unul din speculanţii care jupuiau clasa muncitoare şi pe săracii cartierului, măturaţi de regimul democrat, numindu-l: „ Jean Speculantul ”. Am făcut imediat legătura, întradevăr Jenică ăsta al lui G fusese şi el jandarm, sau în garda financiară, era cunoscut în cartier, era fiul unei precupeţe, la vremea când îl ştiam eu…După caracterizarea făcută la dosar de Teodorescu eram laş, inteligent şi poltron.Cînd mi s-a citit caracterizarea la proces chestia cu poltron m-a dat gata , mi-am dat seama că nu era a lui şi că nu făcuse altceva decât să copieze aprecierea făcută de B. în nota informativă, cînd mă turnase; iar la confruntarea cu el, după ce eu am negat acuzaţiile, înfuriat i-o repetase iar lui Teodorescu care luat prin surprindere i-o retezase: „Poltron!..Adică ?..” , „Şiret, domnule căpitan…”, „Tu poţi să-mi spui tovarăşe, V.B.”În treacăt fie spus turnătoria e de mai multe feluri: Turnătoria practicată de omul muncii sau funcţionarul în exerciţiu, devotaţi ai sistemului, se numeşte informare; turnătoria făcută din constrângeri diverse, uneori chiar benevolă şi practicată de foştii sau actualii duşmani ai sistemului, reacţionarii, se practică mai cu cravată şi se numeşte delaţiune; turnătoria măruntă, ordinară dar practicată în locuri de detenţie e mai scuzabilă şi se numeşte în argoul împrumutat de la borfaşi, de către deţinuţii politici, ciripeală, iar individul, gâlcar, adică te trage de gâlci…Fiul unui moşier, B, fusese o combinaţie, un fel de informator – delator…Numai că eu chiar şi faţă de el mă simţeam vinovat. De ce..!? pentru că pur şi simplu mă năpustisem în viaţa lui de familie…Lăsându-mă în voia nemerniciei mele ca într-un alint fără scăpare m-am trezit cântând, cântam în gând ca de-un cântec ştiut mai de mult: ’’Nu e camfor ca amarul şi nici vin / Care-mi umplere paharul cu venin / Cruciuliţă, maica mea…’’În timp ce cântam şi mă legănam ca să-mi ţin de urât, învăţasem năravul ăsta de copil cînd rămâneam singur şi mi-era frică, mă gândeam la Victoria, soţia lui B: O vedeam în cămăşuţa de noapte, dimineaţa, prin transparenţa căreia i se vedeau formele, scoţându-şi sânul delicat cu sfârcul roz ca să-l alăpteze pe cel mic. O priveam fascinat fiindcă deşi era năucă de somn părea cuprinsă de-o uşoară exaltare, de-o bucurie tandră şi câteodată părea că mă priveşte, zâmbindu-mi înduioşată. Ardoarea cu care îşi privea bebeluşul când îl alăpta: îmbujorată, cu ochii plini, strălucind de-o lumină interioară, unică, ne mai cunoscută până atunci, toate astea mi se arătau ca dintr-o icoană.Cred că în acele momente nu mă mai controlam şi-mi arătam bucuria năvalnică, chinuit de-o tandră iubire: „ Cine poate afla motivaţia intensei bucurii de-a fi mamă. Nu numai la oameni ci şi la animale, aura acelei inconştiente revărsări de dragoste faţă de o făptură care fiind zămislită de tine ştii foarte bine că va deveni la fel de muritoare ca noi toţi? Cine-mi va putea dezlega misterul acestei stranii bucurii, de a oferi spre sacrificiu încă o fiinţă, planetei devoratoare? ” O, Doamne!… Există o duioşie mândră a mamelor în asemenea momente şi care le îmbracă într-o lumină ce te obligă să le priveşti cu sfinţenie, dar pe care V. B. o interpretase altfel şi pentru care se răzbunase.Cântecul din cap se oprise de mult, dar eu mai continuam să mă legăn până simţii o înţepătură ascuţită în mâna dreaptă, realizam că sârma ghimpată îmi rosese încheieturile, perforâdu-mi o venă şi m-am oprit din legănat. Sângele se prelingea în căuşul palmei crispate de durere.Nu mai auzeam decât zvâcnirile inimii şi din cauza respiraţiei grele, hîrîitul plămânilor; nici vocile nu se mai auzeau, nici măcar distorsionate, credeam că am asurzit complet. Temător şi cu atenţia încordată, în liniştea suspectă care se lăsase mi se păru că prin preajmă se mişcă ceva, o vietate care nu era om şi care pufăind se apropia de mine până-i simţii botul amuşinându-mă, era un câine care începu să-mi lingă voma de pe gură.Prima reacţie fu de silă amestecată cu puţin haz (de necaz), apoi de spaimă, gândindu-mă cu groază că aş putea fi muşcat – asta-i mai lipsea acum – şi de ce nu chiar mâncat, cum auzisem că s-a mai întâmplat.În disperarea care pusese stăpânire pe mine îmi veni să urlu, dar revolta m-i se înfipse în gât ca o ghiară, sufocându-mă. Dintrodată am fost cuprins de un nou frison, dar de data asta cu zgâlţiituri din ce în ce mai accentuate, până cînd, după o troznitură puternică-n ceafă, m-am simţit înfăşurat de-o lumină ciudată, albastră-argintie, ca un fulger şi care m-a catapultă în afara trupului, rămas în urmă într-o stare cataleptică.Fusesem azvârlit departe, incredibil, peste coame de umbre şi nori, dincolo de orizontul obişnuit, părea că mă înălţam arzând, rarefiindu-mă în atmosferă şi căpătând nuanţele spaţiilor ce le traversam. Lumina argintie care mă catapultase se subţiase în urma mea atârnînd ca un fir abia perceptibil, aninată de trup. Fu de ajuns să mă înduioşeze la amintirea lui şi m-am şi trezit deasupra-i, deasupra-mi?:”Ce se întâmplă?…Cine sunt…adică…. Cine eşti? „ M-am trezit întrebându-mă cu gândul, fără glas...Eu s-au Vladimir, nu-mi dam seama: „ Mâini sau picioare nu am, am o putere de neconceput; fără ochi văd, fără urechi aud, ştiu cu o atotpătrunzătoare înţelepciune. Prin natură sunt detaşat de restul, de toţi şi nu e nimeni care să mă ştie ?!….” Ciudat, întrebarea i se păru cunoscută, de parcă ar mai fi pus-o sau ar mai fi auzit-o cândva. O voce, sau o melodie interioară continuă: " Pură esenţă spirituală sunt, pe veci. Din mine totul s-a născut, pe mine totul se sprijină, în mine totul este iar topit: se topeşte ca zăpada în apă...Sunt mai mic decât cel mai mic atom, şi mai mare decât cel mai mare.... Sunt cel străvechi. Sunt Omul…Sunt fiinţa de aur…germenul de aur din care se desfăşoară... „„ Mi-am dat seama că astrele erau totuşi cu mult prea depărtate, ele păreau numai că mă înconjoară, ele doar se reflectau în curbura pământului, fiind noapte erau proiectate în conul de umbră… sigur şi curbura le reflecta ca într-o oglindă…Doamne! ”Ce ar fi trebuit să fie cer părea o curbură transparentă pe pereţii căreia, eu sau Vladimir?, mai bine zis starea irizată de culori şi sunete în care mă aflam, se balansa, glisa, căpătând forme ciudate; putea de pildă să afle ce se întâmplă la distanţe destul de mari, era suficient să dorească şi se alungea, se dilata sau comprima, după dorinţă, auzind şi văzând totul, dar altfel, ca şi cum ar fi fost un receptor de unde, culori şi sunete.Visasem şi în alte dăţi că zbor, făcusem adesea călătorii, dar în somn, fie că-mi luam zborul de pe vreo înălţime, vâslind din braţe, fie luându-mi avânt din alergare, şi cu tot trupul, pe când acum? „Balansam deasupra lui. El – eu, era Vladimir? Oare murisem? Murise numai el? Nu înţelegem.Ştiam că la oameni, când mor, şi nu numai la oamenii chiar şi la alte animale, se întâmplă ca după expierea sufletului să le rămân ochii deschişi, ai lui - ai mei, erau închişi: nările mi se dilatau uşor şi un fir de abur ieşea dintre buzele întredeschise.Radiam înfăşurat de un contur galben auriu cu pete violacee sau negre în zonele traumatizate, în deosebi la cap, unde fusesem lovit mai puternic şi la mâini, care sângerau din cauza sârmei ghimpate: „socialism cu sârmă ghimpată”, mi-am zis; zonele alogene erau colorate în roşu aprins; inima, ficatul, plămânii, toate organele, pulsau în diverse culori cu un zumzet armonios, tot eram un cântec, al meu, al lui, al trupului meu.Îmi eram drag, îl iubeam, mă iubeam, şi-am început să pulsez pe curbura strălucitoare într-un dans în care simţeam că mă urmează, nu că mă urmează fizic vorbind, ci mai degrabă că se lăsa locuit de bucuria şi exaltarea mea. Mă mustra gândul că deşi se afla la limitele supravieţuiri, datorită mie, mai găsea resurse să mă slujească. La câte ciudate şi năzuroase eforturi l-am supus, uneori jenant de degradante, ca şi-acum, s-a lăsat strivit de cele mai josnice porniri datorate trufiei, lăcomiei, invidiei, tentaţiilor şi abuzurilor de tot felul iar când eram la ananghie puneam pe seama lui toate apucăturile rele şi neputinţele. Împovărat, peste puterile sale, ducea până la epuizare, rezistând şi abia îndrăznind să mă atenţioneze cînd putinţele lui ajungeau la limită. Este evident că în alcătuirea noastră el este cel răbdător, cel care ne apără şi ne slujeşte, şi că noi …Care noi?…Cei din lăuntrul alcătuirii?…Oricum, suntem nişte jalnici profitori, motivaţi doar de faptul că ne considerăm unici, fii aleşi ai Părintelui Suprem. Oare? Eu, egoistul, la marea despărţire voi expia în armonia vibraţiilor înalte, cerşind iertare. Dar el, el…îl voi lăsa pradă ţărnei din care, cândva, s-a alcătuit să mă primească.Lângă trup, animalul care mă amuşinase şi de care mă speriasem, fiara fioroasă, acum se dovedea a fi o jucărie vie, un pui de căţel. Îl vedeam transparent, ca de faianţă, fin desenat de vinişoare, prin care sângele pulsa ritmic, la fel şi organele, viu colorate, se rostogoleau într-un dans jucăuş, iar la fiecare mişcare toate păreau că înoată într-o ninsoare de pulbere fină, ca în globurile chinezeşti. Din când în când, lăsându-se pe lăbuţele din faţă, î-mi mârâia chipul, temător, de parcă ar fi dorit să-i vorbească şi dacă a văzut că nu reuşeşte, a început să-l latre insistent. Înduioşat de jucăria din faţa mea, ochii din trup mi s-au deschis şi m-am simţit învăluit de-o bucurie frenetică împletită cu o dorinţă fierbinte şi fără margini de viaţă. Încet, încet realizam că simţurile începeau să-şi revină.Luată prin surprindere, jucăria, a început să schiaune încet, apoi să latre cu insistenţă, retrăgându-se în fugă până-n faţa uşii deschise de la ghereta paznicului, gheretă lângă care fusesem adus bătut, inconştient, şi probabil aruncat. Auzeam din nou glasurile de la început, de data asta mai clare, mai limpezi şi dincotro vin. A fost suficient să închid ochii din nou şi zmeul de lumină, Vladimir, să mă poarte într-acolo:„Taci, cu tata, Băşică, fi cuminte…” Băşică, auzi ce nume! - s-a aşezat cuminte în faţa uşi deschise ascultând nerăbdător discuţia celor doi, arătându-şi, din când în când, nedumerirea printr-un uşor scheunat, ne înţelegând parcă indiferenţa ce mi-o arătau. „Peste o jumătate de oră telefonezi la miliţie, iei legătura cu ofiţerul de serviciu, Neagu-l cheamă…”; „Şi ce să-i spun, să trăiţi?…”; „Mă Urlete, mă, nu face pe prostu cu mine, mă, că nu ţine. Cum, ce spui? Spui c-ai prins un infractor, care a năvălit peste tine, pe deasupra şi beat…Duşmanu de clasă Urlete.Norocul tău a fost că au venit băieţii de la şcoala profesională, care l-au recunoscut, că trecuse şi pe la ei de le făcuse scandal, şi că din cauza gălăgii au ieşit fierarii betonişti de la dormitoare şi l-au potolit, că altfel te omora…S-au te omor eu pe tine…”; „Păi, dormitoarele sânt hăt, tocmai…”; „Bă!…Tu nu înţelegi că era ca o fiară!…Şi că dacă nu-l imobilizau cu sârmă….”; „Înţeles, să trăiţi!…Şi dacă, tov. Neagu, mă întreabă mai în amănunt, eu ce să…”; „Neagu, n-o să te întrebe, c-o să-mi ceară mie Procesul Verbal, pe care o să ţi-l semneze ăia de la salvare când or veni să ridice obiectivul…”; „ Şi când vine schimbul, la şase, ce-i spun?”; „Eşti bou, tovarăşe Urlete. Nu-i spui nimic, că nu e treaba lui şi fiindcă-i spun eu să nu te întrebe. Şi gata, că sunt mort de somn…După ce ieşi din schimb, iei registru de procese verbale, îi spui lui Pamfil că ţi l-am cerut eu, şi vi cu el la mine…Şi, Urlete, mă, nu te mai lua de băieţii ăştia, de la fier beton, că ăştia-s clasa muncitoare, mă, care ne ţine pe toţi şi uite, ca şi în cazul ăsta, mai avem nevoie de ei…”; „Păi tov. Colonel, să iertaţi, cam fură din bunul poporului…”„Păi nu fură din al tău, măi, sătean de la oraş…Nu va ieşit proprietatea din cap!…Ia din al lor, că iei sânt baza… Iote-te! …bă, ce căţel frumos…”; „Pui de ciobănesc, mi-l deteră nişte ciobani de pe lunca Dunării…” Tovarăşul colonel îl apucase pe Băşică de ceafă şi da să se joace cu el. Băşică însă, tremura tot şi scheuna, până la urmă, de frică, îl scăpă pişatul stropindu-l tot pe tov. Colonel: „Mă, dă-l în pizda măsi de ciobănesc, să nu te mai prind cu el…” şi-o porni spre ieşirea din spate unde-şi lăsase, mai ferită de ochii oamenilor, maşina.„Doamne, bine c-ă scăparăm, maică precistă. Hai Băşică, vin la tata să te cureţe…Sătean de la oraş, ai?! Fir-ar coasta mătii a dracului, de colonel făcut pe puncte, vorba lui Tatamare: Ajunger-aţi pe năsălie, cu neamurile îmbrăcate naţional şi să vă cânte Hora Uniri…Ştiţi voi ce-i ăla sătean?…nemâncaţii dracului…Înjura şi cu batista îl curăţa pe Băşică de noroi – Ce le-o fi...Eu nu ştiu cum a ajuns ţara asta pe mâna leprelor, a nemâncaţilor ăştia?! Ţară fără neam, vorba lui Tata Mare, cu curul în două luntrii – şi ţinându-l pe Băşică în două labe, îi cânta şi-l juca pe genunchi: Uite-aşa cum ne vedeţi…ahaha!…ha-ha!…ha-ha!…Îi făcurăm noi pe Nemţi!…ahaha!…ha-ha!…ha!…ha!.Şi uite-acuşi, acuşi, acuşi!…ahaha!…ha-ha!…ha-ha!…O să-i facem şi pe Ruşi!…Până una alta, ne făcură ei Băşică şi încă, vorba aia, cu ea îndoită…Dinspre poartă se-auzea urlând, în sfârşit, sirena salvării. De spaima farurilor care mă inundaseră, trupul mi-a leşinat din nou. Doar zmeul de lumină ţâşnit deasupra mai supraveghea:În timp ce brancardierii se ocupau să ridice Obiectivul, singurul care părea că mă observă era Băşică; se uita în sus către mine şi din când în când îmi arunca câte-n lătrat scurt, de parcă mi-ar zis: „ ştiu că eşti acolo…ham!…” - apoi iar se întorcea către trupul examinat de doctor aruncându-i acelaşi scurt lătrat: „ şi-acolo…ham!…”După plecarea salvării, Băşică continua să mă privească nedumerit, pufăind şi scoţând câte-un scârţâit, când către mine, când către Urlete; „Hai tată, lasă…că mai avem niţel şi vine Pmfil şi mergem acasă la Veta….la bloc, la cavou…Da, da avem privată cu lanţ…şi apa nu curge…Mirosul de lauden îl izbi ca un camfor: ”Tampon!…întinde şi ţine strâns…Foarfecă!…Tampon, curăţă bine ….acum taie scurt, mai scurt… ,,Albul halatelor lucea intens şi o maree lăptoasă invadă încăperea năpustind pereţii, totul se dilata în vag: chipuri, sunete…Doar conturul unor ochelari negrii, cu ramă groasă, ca nişte hublouri, mă priveau în cădere.Gândeam că mă scufund în mine ca într-un submarin cu inima pulsându-mi în cală. Prin hublouri sângele lovea mătăsos trezindu-mi vagi continente cu arbori pletoşi, legănaţi în durere.Departe, abia desluşit, scăpăra un oraş ce părea pustiu, sfârtecat de străzi ciudat aşezate şi toate înfundându-se spre o catedrală cu turle sfâşiate de nori, prin care un soare, veşnic încremenit în amurg, îi lumina vitraliile.Coboram pe lângă casele cu ferestre oarbe lucind de aceeaşi lumină: nici-o strigare, nici-un nume, nici-o pasăre şi nici-o vietate, nici-un fior, doar un aer tăcut, încremenit. Pluteam iar, de data asta părea că-mi pluteşte şi trupul odată cu mine: „ Unde mă aflu?!…” Ecoul reverberat de ziduri umplu străzile pustii.Vâslind din mâini m-am ridicat spre o colină vroind să ţâşneasc în afară, n-am reuşit; Am mai vâslit încă odată şi oraşul începea să rămână în urmă, până dispăru. Cuprins sub o negură deasă, mai făcui un efort de scăpare, dar m-am izbit ca de-o cupolă şi-am început să cad, cu rotiri ameţitoare. În loc de nemărginire m-am trezi captiv, ca într-un ou: „ Încă odată!…” De data asta cupola se sparse. Am fost sorbit în afară cu o viteză ameţitoare. În urmă oraşul şi colina se scufundau în marea fosforescentă peste care pluteam.Cranii se roteau în juru-mi, ca nişte planete, şuierând cu glasuri ciudate, în care recunoşteam voci, ştiute parcă, ce îmi spuneau cum şi pe unde să urmez calea: „ Trecem peste pajiştea arsă de Iub …Rămâi, hai rămâi, dragule…” „Nu lua în seamă chemarea lor chiar dacă-ţi vor părea sfâşietor de duioase, rezistă, sunt resturi de hume şi umbre…”, Recunoşteam glasul lui Jean-Valjean, glasul tatei care în final, cu glas de tunet, cum îi era obiceiul, îmi poruncea: „ Fugi tată, fugi!…”Craniile şi vocile dispărură, simţeam cum cobor. Atingeam cu tălpile pavelele reci de pe aleea unui cimitir: Ici, colo, la câte un mormânt, lumânări aprinse cu lumina parcă îngheţată. Femei prosternate, sau cu braţele ridicate, rugându-se; rareori câte un bărbat cu capul în piept, copii încremeniţi în zbor, şerpi de aramă şi tot felul de animale schiloade; totul şi toţi, păreau împietriţi în aceeaşi durere, de parcă deasupra lor ar fi străjuit un înger de fontă. Aş fi vrut să mă oprec, să înţeleg, dar glasul lui Jean, de care întotdeauna mi-a fost teamă, continua să mă îndemne…Spre capătul aleii începu să se desluşească strălucirea unui crucifix şi cu cât mă apropiam îmi dădeam seama că strălucirea venea din lăuntrul celui răstignit, iar la picioarele lui străjuia un tigru, părea că mă aşteapta fiindcă se ridică şi după ce-mi linse picioarele, ca nebunia să fie deplină, începu să-mi vorbească: „ E Vasile, fratele tatălui tău răstignit de bolşevici. Fă-ţi semnul împăcări şi treci mai departe.” In timp ce se închina, Vasile deschise se ochii şi pe chipul supt, cu pomeţii răstiţi, apăru un zâmbet; după care-şi înclină capul într-o parte.Ultima dată când l-am văzut pe unchiul Vasile a fost în ’46, toamna, venea din Siberia, unde fusese deportat de sovietici, imediat după ce Basarabia a fost cedată lor prin pactul Ribentrop – Molotov. După război, Majestatea Sa Regele Mihai, îi ceruse lui Stalin eliberarea tuturor românilor din lagăre şi din prizionerat.Stalin răspunsese prima dată că majoritatea prizionerilor se înrolaseră de bună voie în diviziile Tudor Vladimirescu şi Horia Cloşca şi Crişan, iar cei care mai existau, dacă mai existau, nu puteau fi decât cei care se făcuseră vinovaţi de crime de război, cât despre deportaţii basarabeni nici nu putea fi vorba: „ Cetăţenii Republici Moldova, nu ai Basarabiei, dacă sunt deportaţi, sunt pentru fapte săvârşite ca cetăţeni ai U.R.S.S.”În spatele cruci se zăreau zidurile unei mânăstiri şi cupola unei capele; „Acolo sunt slujitoare cele mai minunate femei din neamul tău… - şi de parcă mi-ar fi ghicit gândul, tigrul adăugă – şi buna ta mamă va sluji tot aici…” ; „ De unde şti? ”; „Sunt paznicul duhului tău, partea ta de veşnicie legată să te urmeze oricând şi ori unde.”; „ Şi până acum unde ai fost? ”; „ Suntem şi vom fi întotdeauna împreună…”, „Tu eşti Vladimir?” Dar tigrul râse, mângâindu-se de mine. Străbătuserăm mânăstirea şi acum ajunseserăm la capelă. Am intrat în pronaos şi-ntr-o parte, acolo unde de obicei se aprind lumânări pentru vii, părea a fi o vatră, iar cineva, nedesluşit, adusese coceni şi-acum avea grijă să nu se stingă focul. Pe-o laiţă se afla o copaie acoperită cu-n ştergar, mirosea a aluat pus la dospit; Alături, într-o altă copaie, dormea un copil dezvelit şi-mbujorat de căldură care-mi păru cunoscut şi am vrut să mă apropii şi să strig de bucurie, ca după o îndelung aşteptată regăsire, dar tigrul m-a oprit tă-indu-mi calea. Ca de nicăieri, se auzi glasul bunicii Ana, din partea tatei, cu inflexiuni moi, basarabeneşti: „ Ăi duhul tău ostinit, nu-l trizi. Până dospieşte ăluatul, se viendică, i-n somnul cărnii…Tu mai ai pân să treci vămile vieţii…” , şi dispăru. Am zis să treac mai departe, dar am simţit un fluier uşor că-mi răcoreşte glezna. Era un şarpe de casă, alb, cu ochii rubinii care ridicându-se pe jumătate, mă privea zâmbind, şoptindu-mi, de-acuma nu mă mai mira nimic: „Pleci? De partea cealaltă a naosului te-aşteaptă bunică-ta, Mita-zmeoaica, cu maică-sa Dârza, iar mai departe maică-ta Maria, cu tot neamul lor de Scuturici.”; „ Dar mama trăieşte şi mama mare la fel.”; „Nu se ştie, nu se ştie…Vino cu mine, că ţi-am pregătit merinde pentru drumul de-ntoarcere pe care-ai apucat.”; întradevăr, proaspăt lipită, prispa pronaosului dinspre partea cealaltă mirosea a curat. Pe un ştergar erau rânduite: o strachină cu lapte cald; pe-o frunză de brusture, peşte proaspăt fript; mămăligă, hribi cu smântână; î-mi lăsa gura apă. Dintrodată, din colţul întunecat al firidei, recunoscu glasul repezit al Dumitrei:„Nu-l asculta şi nu te-atinge de ce-i pus pe ştergar. Tot ce-i pus acolo, sunt pentru el. Te-ncearcă maică…După el, fiindcă n-ai urmaşi, ar vrea să-ţi dezlegi duhul de cele lumeşti…Milostivul, usca-i-sar pielea pe băţ, că tu n-ai ce plăti pentru noi.”; „Ce să plătesc?…” şi Dumitra râse; „Ce să plăteşti? N-ai trecut prin cimitirul împietrit? Acolo-s toţi cei răpuşi de biruinţa neamurilor noastre şi pentru care noi aici la mănăstire ne rugăm să nu se atingă de duhul tău.Lumina lui Hristos – Tigrul să te ocrotească în veci…Iar pe ăsta, mânca-şi-ar coada, înghiţi-sar de viu…” şi zvâr, cu vătraiul după şarpe. Descolăcindu-se mai mult, şarpele se înălţă mai semeţ şuierând:„Blestemat să vă fie neamul, în veci. Hai, Dumitro, arată-te nepotului, şi tu Dârzo, hai arătaţi-vă nepotului vostru, să vă vadă chipul chinuit…”; „Nu-l asculta”, se auzi glasul Dârzei, calm şi liniştit, la care şarpele, ca prin farmec, se târî liniştit spre masa de pe ştergar. „Vezi-ţi de drum, mergi, maică-n lume şi cunoaşte, încă…”.Mergi mai departe-mi şopti Tigrul. Ajuns în naos, în faţa altarului, simţeam ca şi cum s-ar fi aflat prin preajmă cineva, ceva, ca o umbră. Căutând în jur,urcând cu privirea spre cupola cea mare, toţi pereţii erau zugrăviţi cu chipurile sfinţilor mei strămoşi care parcă mă priveau miraţi. Aerul se umplu de-un abur auriu din care mă ţinteau doi ochi albaştri, chiar în faţa altarului. Din abur începu să se desluşească o siluetă, era mama; îmbrăcată în rochia ei preferată, bleaumarin cu picouri albe şi roşii, cu părul prins într-o basma care se lega la ceafă. Simţeam o dulce sfâşiere şi-am vrut s-o ating, să-i simt obrajii şi părul roşcat, moale, mătăsos şi să-i mângâii ochii fripţi de atâtea lacrimi tăcute, dar umbra dispăru. Cât trăise, o neglijasem, iar acum…M-am trezit mângâind blana moale a tigrului şi din bolta bisericeii am auzit doar glasul mamei: „Nu te necăjii, oricând şi oriunde, voi fi mereu cu tine. Nu căuta să vezi, că aici n-ai ce vedea, tot ce ţi s-a arătat până acum sunt doar biete dibuiri ale minţii tale surpate de durere şi tristeţe lumească.”; „Înseamnă că-s viu şi n-am murit?!…”; „Ce-s gândurile astea, cum să mori?…Tu încă vremuieşti, cum ar zice mama Dumitra, intră repede-n altar…uşa de-acolo duce spre lume…”. Vocea din boltă se stinse şi tigru se năpusti cu labele-i puternice, zvârlindu-mă spre uşa altarului: „Deschide repede uşa altarului, n-uzi…”; „Domnule profesor, treziţi-vă!… Îşi revine, pulsul a început să se stabilizeze, devine constant. „ Bine, vin imediat…telefonaţi la miliţie, să vină pentru…„ ”Pentru?…„ Pentru cercetări…să-şi facă treaba, mama lor de excroci.„ Domnule profesor!?…„ Bine, telefonez eu!Era noapte, pătura grea de gudron ca o sticlă de geam afumată era zgâriată de dâre de lumini, din când în când. Pluteam peste şoseaua care ducea în oraş. Iar sunt zmeu, mi-am zis. Desluşeam luminile simetrice ale unei clădiri înalte, destul de îndepărtate. Trebuie să fie spitalul, doar ştiam că m-au dus la spital şi vâslii într-acolo. Mă gândeam cum o să aterizez pe pământ, cum o să intru pe poarta spitalului, şi la ce mutră va face portarul. Şi vesel, vâslind din…Din, ce?…Fusese de ajuns doar să gândesc şi era gata să nimereasc în sârmele de înaltă tensiune, dar zumzetul prticulelor de lumină m-au respins.Ce frumos alergau, ca nişte licurici, de toate formele: spirale, bastonaşe, bobiţe mici, ca de nisip luminos, şi mai mici, mici de tot, înfăşurate într-o pulbere fină, jucând într-un zumzet melodios. Intrând în joc, am început să vâslească pe lângă lanţul de particule şi chiar am încercat să-l întreac, dar nu reuşeam; Refracţii ciudate multiplicau şirul ca printr-o apă şi mi-am dat seama că începuse să plouă. Luat cu joaca, mă depărtasem prea mult de spital, eram încă foarte departe şi pătura groasă de gudron începuse să se descompună, curgând odată cu ploaia într-o pastă vâscoasă. Trecând pe lângă o lizieră mi s-a părut că aud gemetele înăbuşite ale copacilor şi păsări de noapte ţipând speriate, vedeam cum vieţuitoare mici îşi scurmau ascunzişuri în pământ, toate luminau în culoarea panici lor, agitate de teama pieirii. O neputinţă sfâşietoare începea să mă cuprindă şi-am început din nou să vibreze radiind o lumină portocalie: „Acum e momentul…acum e momentul să fac marea alegere, să fiu liber, liber!…”. Libeeer! Libeeer! Îmi răspunse, ecoul. Odată cu muzica din mine, care creştea tumultuos, ţâşnii în sus, către un petic de lumină depărtat, pornind într-o bucurie a eliberării, spre acel fără de timp şi fără de spaţiu. M-am trezit plutind deasupra propriului meu trup în jurul căruia se aflau câţiva tineri, probabil studenţi la medicină, fiindcă ascultau cu multă atenţie explicaţiile pe care le da, domnul mai în vârstă, probabil profesorul lor, calm şi privindu-i pe fiecare în parte: „Are febră mare şi asta e foarte bine…pulsul puternic, dar regulat, şi asta e iar foarte bine…înseamnă că organismul a început lupta. În afară de cap, au mai fost traumatizaţi şi alţi centri vitali, tot trupul e plin de contuzii şi echimoze, a fost pur şi simplu măcelărit.”Era în salonul de reanimare din subsolul spitalului: Pe mijlocul unui culoar, destul de slab luminat, erau amenajate pe lateralele cu despărţituri din beton, ca nişte ţarcuri, câte două paturi; lângă paturile cu noptiere din metal, vegheau suporturi mobile, ca nişte arbori metalici, de care atârnau borcane cu perfuzii sau transfuzii, după caz.În paturi zăceau cadavre anume alese spre a supravieţui dar care acum, neantizau, cum se exprimă profesorul studenţilor care-l urmau. Ieşind pe culoarul despărţitor şi oprindu-se în hol, profesorul îşi scoase ochelarii – „Hublourile negre în care ma-am scufundat la începutul operaţii…”mi- am zis cu ironie şi-am începu să-l observe mai atent: Avea o faţă triunghiulară, accentuată de pomeţii ieşiţi în afară, ce-i dădeau un aer mongoloid; cu arcadele umbrite de sprâncenele stufoase, din care ochii, spatulaţi de pleoapele căzute, mai luceau încă de-o apă-n lumină. Frecându-şi intens fruntea puternică, cu două noduri proeminente, ca nişte coarne, şi care-l mâncau îngrozitor, rămase pentru o clipă descumpănit uitându-se rătăcit în jur. În locul tipului sever şi autoritar, studenţii, ca şi mine, descopereau chipul blând, uşor fâstâcit, aproape comic, al unui om istovit.Profesorul, doctor în medicină, chirurgul Grigore Opran, Grig, cum i se mai spunea, se afla de două zile sub impresia pacientului pe care-l operase, lăsând la o parte starea clinică, gravă, în care fusese adus rănitul, dar şi detaliile vulgare, lipsite de bun simţ oferite de miliţieni ca şi procesul verbal.La întrebarea lui Grig: „Cine fusese( fuseseră) autorii unei asemenea agresiuni?” I se răspunsese că „Subiectul – auzi, subiectul! – fusese găsit pe şantierul….de către paznici de noapte, în stare avansată de ebrietate, violent şi plin de sânge, insultându-i şi chiar sărind la bătaie…la care, normal că tovarăşii l-au imobilizat…”; Legându-i mâinile cu sârmă ghimpată, domnule ofiţer? Lăsat să zacă în noroiul şantierului atâtea ore, în ploaie…; ” N-avem echipaje, tovarăşe profesor…daţi-l în mă-sa de criminal, aeru’ l-a mai trezit, la salvat, ce mai…”; atunci de ce la-ţi mai adus la spital, ar fi vrut să-i spună, dar n-avea rost. Ajuns în cabinet, telefonă din nou procurorului de instrucţie şi-acum îi asculta explicaţiile, avea senzaţia că receptorul deshală un miros acru, un amestec de usturoi cu băutură stătută: „ Îmi pare rău, dar pacientul nu merită atenţia dumneavoastră…
